Lumina şi luminile lumii

Lumea este deschisă către om. Ştiinţa a constatat cum lumina fizică permite sesizarea lucrurilor Universului îndepărtat sau abisului cuantic. Pe un alt plan, fenomenologia abordează ieşirea la lumină a lumii şi a lucrurilor ei şi constată, de asemenea, deschiderea antepredicativă omului către lume şi către lucrurile ei. Pe un alt plan, în fine, în psihologie şi filosofia personalistă, în centrul reflecţiei se află deschiderea omului către semenii săi.

În mod semnificativ, rădăcina ultimă a acestor situaţii de viaţă nu poate fi scoasă la iveală printr-un efort ştiinţific sau fenomenologic, fără Revelaţie. Abia în lumina descoperirilor făcute de Dumnezeu se poate înţelege de unde au lumea şi omul aceste deschideri constitutive. Cu mai multe prilejuri, s-a spus aici că, potrivit fizicii, lumea în care trăim este plină de lumină: în Univers, fotonii, adică particulele care alcătuiesc lumina fizică, sunt de departe cea mai abundentă formă de existenţă a materiei cunoscute. Statistic, pentru fiecare atom de materie din Univers există un miliard de fotoni (1.). Plecând de aici, s-ar putea afirma, fără greşeală, că lumina este "vehiculul" care îl ajută pe om să călătorească prin Univers, chiar dacă el locuieşte pe micul Pământ ce gravitează în jurul Soarelui, pentru că lumina îi face cunoscut Universul. Însă nu doar astrofizica este o ştiinţă a cărei dezvoltare a fost posibilă pe baza proprietăţilor luminii: cele mai mari descoperiri ale fizicii din ultimele două secole au fost făcute prin intermediul luminii sau au fost verificate cu ajutorul proprietăţilor ei. Cele mai mari descoperiri ale fizicii - făcute prin intermediul luminii Descrierea propagării luminii în teoria lui Maxwell implica faptul că viteza cu care se răspândeşte semnalul luminos este aceeaşi în toate situaţiile în care se află observatorul (de repaus sau de mişcare) ce face măsurătorile. Rezultatul intra în contradicţie flagrantă cu principiile mişcării, pentru că în cazul modelului clasic un corp nu poate avea o viteză absolută, aceasta depinzând, de fiecare dată, de reperul în raport cu care se face măsurătoarea. Deci, prin descrierea propagării luminii formulată de Maxwell, era cumva evident că lumina nu respectă legea de compunere a vitezelor! Soluţionarea acestei situaţii privind propagarea luminii şi legile mişcării din mecanica newtoniană a fost rezolvată de Einstein, prin teoria relativităţii restrânse, elaborată tocmai cu scopul de a explica aceste fenomene în cadrul spaţio-temporal (3). Dar lumina a furnizat indicii şi pentru formularea unei legături între masa stelelor şi luminozitatea lor, chestiune realizată în 1924 de Eddington, şi tot ea a fost cea care a oferit primele indicii privind mişcarea galaxiilor după ce în spectrele luminii lor s-a determinat o deplasare spre roşu (chestiune realizată de Slipher, 1920), oferind până la urmă posibilitatea măsurării vitezelor cu care galaxiile se îndepărtează de Pământ (Slipher, 1925). Toate aceste date au permis curând formularea legii care consfinţeşte proporţionalitatea dintre distanţa existentă între Pământ şi galaxii şi vitezele cu care ele se îndepărtează, viteză estimată pe baza deplasării spre roşu a radiaţiei emise de ele (legea Hubble, formulată în 1929). În acest fel, lumina poate fi considerată că a furnizat date decisive în conturarea ideii că universul este în expansiune (rezultat obţinut şi prin calcul de Friedmann, 1924). Însă aceasta a condus la ideea că universul, aflat în expansiune, a fost precedat de o explozie, idee propusă pentru prima dată de preotul catolic Lemâtre, 1927, pe baza dovezilor lui Hubble. Lumina (într-un sens de fapt mai larg, ca radiaţie electromagnetică) va fi decisivă şi în verificarea acestui model cosmologic cu Big Bang, prin aceea că ea va certifica ipoteza existenţei radiaţiei de fond (formulată anterior de Alpher şi Herman), oferind probe în 1964 echipei de tehnicieni de la Bells, Penzias şi Wilson. Spectroscopia arată că radiaţia electromagnetică permite măsurători necesare în evaluarea ponderilor diverselor elemente din materia luminoasă existentă în Univers (hidrogen, heliu şi celelalte elemente), chestiune care a înclinat semnificativ balanţa în favoarea teoriei nucleosintezei, formulată pentru prima dată de Aplher şi Gamov, în 1930. În fine, prin "amprentele" specifice imprimate în ea de gravitaţie (în speţă, retardarea gravitaţională a luminii şi curbarea traiectoriei razelor ei în vecinătatea corpurilor dense), lumina a contribuit semnificativ la verificarea experimentală a teoriei relativităţii generale (formulată de Einstein în 1915). Fenomenologia şi lumea care iese la lumină Însă putem lărgi orizontul acestor observaţii făcute pe marginea datelor ştiinţifice - date care arată că universul, natura înconjurătoare şi structura materiei se dezvăluie omului prin lumină. Putem avea în atenţie faptul că lumea este vizibilă, sesizabilă prin lumină, şi poate fi înţeleasă de om, şi prin aceasta să descoperim ceva mai adânc. O lumină scaldă lucrurile lumii, şi altă lumină, cea a înţelegerii, le aduce pe toate cele sesizabile în câmpul conştiinţei noastre, facând posibilă constatarea existenţei lor, situarea lor înaintea omului. Fenomenologia a zăbovit multă vreme asupra acestei situaţii a omului în lume. În proiectul, său, Husserl sau Merleau Ponty au avut în atenţie diverse aspecte care privesc faptul că lumea şi lucrurile ei ies la iveală, ne stau înainte, într-un fel care se potriveşte cu simţurile şi cu înţelegerea noastră. S-ar putea spune, evitând abisurile subtile ale fenomenologiei, că în acest perimetru s-au fixat şi proiectul, şi efortul fenomenologiei, în analiza atentă a modului în care lumea iese la iveală. Ocolind fenomenele, care sunt în grija ştiinţelor, fenomenologia are ca sarcină să acopere tocmai ceea ce diversele ştiinţe "nu iau niciodată în considerare în mod explicit: şadicăţ nu conţinutul particular al acestor fenomene, ci esenţa lor, ceea ce face din fiecare dintre ele un fenomen: faptul de a apărea în care ni se arată ele nouă" (4). Aşadar, nu fenomenul (ceea ce apare), pe care îl analizează ştiinţa, ci faptul de a apărea, sau ceea ce face posibil fenomenul, actul de a apărea (phainesthai). În lucrarea "Eu sunt Adevărul", Michel Henry precizează că, în baza legăturii dintre phainestai şi pha, phos (lumină), "pahinomen" ar viza aducerea la lumină, şi prin aceasta lumea întreagă ar trebui să intre în atenţia fenomenologiei, dar privită nu ca sumă a lucrurilor inspectate de diverse ştiinţe, ci ca "orizont al luminii" în care ele sunt arătate (5). În alt loc, încercând abordarea fenomenologică a ceea ce este vizibil, manifest, Heidegger va constata că lucrul este situat într-un anumit "orizont de vizibilitate", în care el poate deveni manifest. Henry i-a în discuţie acest aspect, afirmând că, pentru ca lucrul să poată fi situat în acest orizont luminos, care îngăduie scoaterea lui la iveală, orizontul însuşi trebuie să fie deschis. Încât se ajunge, prin acest şir succesiv de constatări legate de modul cum lucrurile lumii se arată, până acolo încât "a apărea nu mai înseamnă (...) a veni în această lumină care e cea a lumii, ci (...) venirea lumii înseşi" (6). Aşadar, prin "coborârea" la rădăcina faptului de a apărea al lumii, fenomenologia ne dezvăluie altceva decât lumea înţeleasă ca o colecţie a lucrurilor situate în câmpul nostru perceptiv, şi pe care ştiinţele le iau în stăpânire; ea ne indică, potrivit lui Michel Henry, revelarea lumii însăşi! Aceste situaţii, împreună cu multe alte rezultate, indică într-un fel că întreaga cunoaştere a lumii este posibilă în baza acestei deschideri a ei, pe temeiul dispunerii ei "înaintea" omului, şi a deschiderii lui către ea. În aceasta constă şi importanţa abordărilor fenomenologice, în demersul de a ajunge la rădăcina raportărilor noastre la lume, pentru a scoate la lumină fondul ce asigură posibilitatea oricărei experienţe a ei. Meritul fenomenologiei, afirmă Henry, ţine tocmai de faptul că ea îşi opreşte atenţia asupra "marilor noastre forme de experienţă", pe care le desemnăm global drept "experienţă a lumii", "experienţă a celuilalt", "experienţă estetică" (7), inaugurând descrierea sistematică a tuturor modurilor de a face să se vadă de care dispune conştiinţa... (8). Ei bine, toate aceste observaţii, culese pe drumul întortocheat al reflecţiei filosofice, sau prin experienţa şi analiza atentă a actului ştiinţific ce aduce lucrurile în faţa conştiinţei noastre, ca obiecte ("ob-jectum", în latină nefiind decât ceva "pus înainte"), ar putea fi relevante pentru reflecţia teologică. Ca în multe alte situaţii, în consideraţiile filosofice sau ştiinţifice oneste şi riguroase ce privesc lumea şi omul, teologia poate întrevedea de fiecare dată ceva relevant în privinţa chestiunea condiţiei lui spirituale sau a constituţiei lumii. Şi în acest caz, constatări de felul celor făcute de ştiinţe, cum că lumea e deschisă spre om, e luminată şi deci sesizabilă în plan vizual şi în plan inteligibil, prin înţelegere, dar şi afirmaţii cum este cea făcută de fenomenologie, că în fenomenalitatea lumii (în situarea lumii şi a lucrurilor din ea într-un con de lumină, în raza simţurilor noastre şi în lumina conştiinţei care le primeşte în ea, ca material de reflecţie) se vede în ultimă instanţă însăşi revelarea lumii, dezvăluie aspecte care se pot întregi, se pot lumina şi mai deplin în planul teologiei. O punte de legătură între ştiinţe, fenomenologie şi teologie Drumul acesta, de la fenomenele lumii aflate în atenţia ştiinţei către fenomenalitatea lumii (către ieşirea ei la iveală) ca temă a fenomenologiei, şi mai departe, către revelarea lumii privită, în fine, din perspectiva teologiei, este parcurs admirabil, şi în viaţă, şi în plan reflexiv, de Michel Henry. El pune în legătură, în mod neaşteptat pentru mulţi fenomenologi, revelarea lumii, faptul că ea iese la iveală şi e situată "în faţa" omului, deschisă către el, de faptul că lumea a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Logos. Afirmaţia aceasta se aşază firesc în perimetrul întregii tradiţii patristice răsăritene, unde şi Creaţia, şi Scriptura sunt înţelese ca fiind descoperiri ale lui Dumnezeu, lucrări ale Sale prin care El se face cunoscut oamenilor. Ei bine, în această lectură, Întruparea lui Hristos este cea mai deplină dintre descoperirile lui Dumnezeu făcute omului, Evenimentul care le luminează pe toate celelalte. Întruparea Cuvântului este deci înţeleasă ca Revelare a lui Dumnezeu, ieşirea Lui la iveală într-un mod ce realizează, aşa cum afirmă părintele Stăniloae, maxima Lui apropiere de om. Aşadar, în teologie, deschiderea lumii către om şi cea omului către ea sunt puse în legătură cu Dumnezeu-Creatorul. Este semnificativ aici că, în referatul Facerii, mai înainte de a apărea lucrurile, Dumnezeu a spus "să fie lumină". Sfântul Vasile cel Mare arată că această lumină scoate la iveală lumea, cu frumuseţile ei. Sfântul Vasile vede, în faptul că "Dumnezeu să fie lumină", o deschidere (s.n.) a cerurilor. Prin lumină, Dumnezeu "a veselit lumea, a adus dintr­odată, peste toţi şi peste toate, privelişte (s.n.) veselă şi plăcută. S­a arătat (s.n.) cerul, care mai înainte era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi astăzi ochii noştri (s.n.). Văzduhul s­a umplut de lumină (s.n.); dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime (s.n.), care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei (s.n.)" (9). Cel mai vechi instrument de investigaţie a lumii Lumina a făcut posibilă, de exemplu, în 1572 pentru Tycho Brahe sau în 1604 pentru Kepler, vizualizarea novelor. Tot lumina a făcut posibilă observarea tranzitului lui Mercur, în forma unei pete întunecate pe suprafaţa Soarelui, de către Pierre Gassendi, şi constatarea tranzitului lui Venus, de către Galilei, în 1609 - observaţie care a grăbit răspândirea sistemului heliocentric, întrucât mişcarea aceasta nu putea fi explicată prin intermediul geocentrismului. Dar lumina a fost aceea care i-a permis lui Galilei să descopere în 1609 şi petelor solare. De asemenea, în 1861, având în atenţie radiaţia electromagnetică, Maxwell va furniza o descriere unificată pentru două familii de procese (electrice şi magnetice, considerate secole la rând distincte), rezultatul fiind văzut ca una din treptele teoretice majore, în drumul către unificarea interacţiunilor existente în Univers (2). La polul opus, în lumea microcosmosului, în legătură cu lumina s-au făcut primele consideraţii pe baza cărora se va realiza construcţia mecanicii cuantice, întrucât ideea existenţei cuantelor, exprimată de Planck în 1899, a fost legată iniţial de radiaţia corpului negru. Puţin după aceea, dualitatea undă-corpuscul, care va fi ulterior asociată tuturor entităţilor cuantice, a fost atribuită pentru început luminii, întrucât ea dovedise, de-a lungul timpului, un comportament dual. (Newton a propus în 1675 o descriere corpusculară a luminii care explica bine reflecţia, în timp ce Hooke ş1660ţ, Huygens ş1690ţ şi Fresnel ş1817ţ prezintă descrieri ondulatorii pentru lumină, descrieri ce pot explica foarte bine refracţia.) Pe un alt plan, lumina a forţat şi demersurile care au dus la formularea teoriei relativităţii restrânse (Einstein, 1905) întrucât radiaţia electromagnetică nu se conforma legii de compunere a vitezelor. Hristos este Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa În acelaşi sens, dar mai cuprinzător, gândirea patristică va vedea şi Creaţia, şi Scriptura şi, mai apoi, Întruparea, ca Evenimente ce descoperă tot mai mult înţelesuri tot mai adânci, care leagă lumina, Creaţia, Scriptura, cunoaşterea şi viaţa de Hristos. Hristos este Lumina lumii (Ioan 8, 12); despre El mărturisesc Scripturile (Ioan 5, 39), El este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Iaon, 14, 6), "în El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor" (Ioan 1, 4). "Adevărul lumii, scrie Yannaras, este nedespărţit de cunoaşterea lui Dumnezeu, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este nedespărţită de persoana lui Hristos, iar persoana lui Hristos este nedespărţită de porunca Cuvântului de la începutul timpului şi din adâncul inimii noastre, nedespărţită de lumina cunoştinţei (s.n.) care ne ridică la viaţă (s.n.), către înfierea noastră de către Dumnezeu (10). Nu întâmplător, având în centrul preocupării Evenimentul Întrupării, Henry insistă pe faptul că în Noul Testament Dumnezeu se descoperă lumii ca Viaţă. "Tatăl are viaţă în Sine", şi "I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine" (Ioan 5, 26), "Duhul este cel de dă viaţă" (Ioan 6, 63), "Duhul dă viaţă şi pace" (Romani, 8, 6). Henry observă că, în faptul de a fi (de a apărea) pe care îl constată fenomenologia lui Heidegger şi Husserl, există o "neutralitate înfricoşătoare", deoarece sub aceeaşi umbrelă a "existenţei" se ascund într-un mod indistinct şi oamenii, şi trupurile lor, şi lucrurile. Faptul de a apărea al lumii, pus la rădăcina raporturilor noastre cu lumea, este indiferent faţă de ceea ce este dezvăluit. Există, aşadar, o incapacitate a fenomenologiei heideggeriene de a scoate la iveală viaţa (11). S-ar putea reţine deci că lumea este deschisă către om. Că ştiinţa constată cum lumina fizică permite sesizarea lucrurilor ei. Este adevărat, de asemenea, că fenomenologia abordează această ieşire la lumină a lumii şi a lucrurilor ei şi deschiderea antepredicativă omului către ele. Însă rădăcina acestor situaţii nu poate fi lămurită pe drumul fenomenologic fără lumina Revelaţiei. Abia în lumina descoperirilor făcute de Dumnezeu se poate înţelege că lumea este deschisă, se arată omului, pentru că este o "cuvântare sensibilă" adresată lui de Dumnezeu, şi că omul este o conştiinţă deschisă spre lume, pentru că este fiinţă extatică, făcută să iasă din sine, să se depăşească pe sine şi lumea, pentru că are chipul Treimii în el, şi este destinat să trăiască veşnic în comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii. În acest sens, părintele Stăniloae explică faptul că lumea întreagă "e dăruită unui văzător şi căutător de lumină în sine şi în ea, de lumină care nu vine de la el. Lumea şi omul sunt lumină, şi omul e căutător de lumină, dar nu sunt lumină de la ele şi nici nu au toată lumina în ele, pentru că vin de la un Dăruitor, care are toată lumina în El, şi de aceea omul, căutând lumina până la capătul ei, trebuie să caute pe Dumnezeu izvorul infinit al luminii, sau al luminii infinite" (12). Notă: 1. Trinh Xuan Thuan, "Melodia Secretă. Şi omul a creat Universul", Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, p. 158. 2. v. Abdu Salam, "Ultimul vis al lui Einstein: unificarea spaţio-temporală a forţelor fundamentale", în vol. Ştiinţa, bun al întregii omeniri, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 148 sqq. 3. James. T. Cushing, "Concepte filosofice în fizică. Relaţia istorică dintre filosofie şi teoriile ştiinţifice", Editura Tehnică, Bucureşti, 2000 p. 267. 4. "Întrupare. O filozofie a trupului", Deisis, Sibiu, 2003, p. 52. 5. "Eu sunt Adevărul. Pentru o filosofie a creştinismului", Deisis, Sibiu, 2000, p. 53. 6. "Întrupare...", pp. 70-72. 7. Ibidem, p. 67. 8. Ibidem. 9. Sf. Vasile cel Mare, "Omilii la Hexaemeron", Omilia a II-a, VII, în PSB, vol. 17, p. 93. 10. Christos Yannaras, "Elements of Faith", p. 42, apud Alexei Nesteruk, "Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei", Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 83. 11. "Întrupare...", p. 75. 12. Dumitru Stăniloae, "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu", Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 257.