Mamele sfinte - o temă încărcată de frumusețe duhovnicească

Mamele sfinte reprezintă una dintre cele mai luminoase lucrări ale vieții Bisericii. Ele sunt darul lui Dumnezeu pentru lume și mărturia că sfințenia nu începe doar în liniștea chiliei sau în nevoința pustiei, ci se zămislește mai întâi în casa creștinului, unde mama aprinde candela credinței și sădește în inimile copiilor iubirea de Dumnezeu.

Pronia dumnezeiască a dăruit veacului al XX-lea nu doar mari părinți duhovnicești, ci și mame sfinte, care au arătat prin viața lor că Evanghelia poate fi trăită în simplitatea familiei, în osteneala creșterii copiilor și în răbdarea suferințelor purtate cu nădejde. Între acestea strălucesc Sfânta Olimpiada din Farcașa și Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț.

Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț s‑a născut la 30 aprilie 1896, în satul Bălănești, județul Buzău. La Sfântul Botez a primit numele Filofteia, pe care avea să‑l poarte cu vrednicie întreaga viață. Împreună cu soțul ei, Ioan Manolache, a întemeiat o familie binecuvântată, fiind dăruiți de Dumnezeu cu doisprezece copii. În perioada dintre cele două războaie mondiale, familia s‑a așezat în Câmpia Bărăganului, loc în care avea să se formeze și viitorul Sfânt Cuvios Dometie.

După trecerea la Domnul a soțului său, chemarea lui Dumnezeu a îndreptat‑o spre viața monahală. A intrat în obștea Mănăstirii Râmeț și a fost tunsă în monahism chiar de fiul său, arhimandritul Dometie, cu puțin timp înainte ca acesta să plece la Domnul. După această despărțire, a mai viețuit încă cincisprezece ani, purtând în tăcere și cu răbdare crucea durerii.

Viața ei amintește, într‑un mod discret, de cea a îndureratei Sfinte Maria Brâncoveanu, care a rămas fără soț și fără fii, dar și‑a purtat suferința cu demnitate și credință neclintită. În același fel, Sfânta Filotimia a simțit profund despărțirea de minunatul ei fiu, răpus pe neașteptate, prefăcând lacrimile în rugăciune și durerea în jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, am avut binecuvântarea de a o întâlni pe Sfânta Filotimia la Mănăstirea Râmeț. Eram elev la seminar și, într‑o vară, împreună cu câțiva colegi, am poposit în cunoscuta vatră monahală. În acele zile se afla acolo și Episcopul Emilian Birdaș, care a participat la slujbă. Am cântat și noi, după puterea și priceperea noastră, alături de obștea numeroasă a mănăstirii, alcătuită pe atunci din aproape o sută de maici. Atmosfera era de adâncă rugăciune și sfântă bucurie, iar la un moment dat și‑a făcut apariția și poetul Adrian Păunescu, sporind, într‑un fel neașteptat, frumusețea acelei zile pe care o păstrez în inimă.

După încheierea slujbei, de noi s‑a îngrijit nimeni alta decât sora Sfântului Cuvios Dometie, monahia Eudoxia. Cu o bunătate pe care nu am uitat‑o niciodată, ne‑a poftit în chilia ei, unde aveam să o întâlnesc pe venerabila ei mamă, monahia Filotimia.

Povara anilor își lăsase amprenta asupra trupului ei. Mergea cu greu, sprijinită cu grijă de fiica sa. Cred că trecuse deja de vârsta de 90 de ani, iar la puțin timp după acea întâlnire avea să treacă la Domnul, în anul 1989.

Îmi amintesc și astăzi chipul ei senin, purtat cu răbdare spre biserică de maica Eudoxia. Era o imagine care vorbea mai puternic decât orice cuvânt despre iubirea dintre mamă și fiică, despre recunoștință și frumusețea purtării crucii până la capăt. În chilia lor se aflau multe icoane, unele pictate chiar de maica Eudoxia, însă adevărata frumusețe a acelui loc nu era dată de podoabele lui, ci de dragostea care umplea fiecare colț al încăperii. Ar fi putut, până la urmă, să ne treacă cu vederea, fiind doar elevi de seminar veniți în pelerinaj. Cu toate acestea, ne‑au primit ca pe niște fii, cu o căldură pe care sufletele cu adevărat smerite o pot dărui.

Ani mai târziu, Dumnezeu a rânduit să o întâlnesc din nou pe maica Eudoxia de câteva ori. Mai mult decât atât, am avut bucuria de a merge împreună într‑un pelerinaj la Ierusalim. Între timp, mama ei trecuse de câțiva ani la cele veșnice. De fiecare dată când o revedeam, îmi licărea în inimă amintirea unei familii binecuvântate și a bătrânei monahii Filotimia, care și‑a încheiat călătoria pământească în aceeași smerenie și liniște în care a trăit, asemenea marilor nevoitoare ale Bisericii, a căror vedere trupească se împuținează odată cu anii, dar a căror vedere duhovnicească se luminează tot mai mult în apropierea Împărăției lui Dumnezeu.

Nu este întâmplător faptul că, la numai câteva zile după proclamarea locală a canonizării Sfintei Cuvioase Filotimia de la Râmeț, la Farcașa este mare sărbătoare duhovnicească pentru Sfânta Olimpiada, mama Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu. Dumnezeu a voit ca aceste două chipuri luminoase să fie așezate aproape unul de celălalt și în calendarul Bisericii, pentru ca mărturia lor să vorbească împreună peste veacuri.

Două mame și doi fii sfinți. Două vieți ascunse în smerenie și împodobite cu aspră nevoință. Două inimi calde, primitoare și jertfelnice, asemenea pâinii scoase din cuptor, care hrănește și dă viață. Două chipuri desprinse din paginile Filocaliei, în care rugăciunea, tăcerea, răbdarea și iubirea au rodit sfințenie.

Despre Sfânta Olimpiada am avut privilegiul de a afla numeroase mărturii inedite chiar de la rudele ei apropiate, care mi‑au împărtășit amănunte pe care nu le‑am întâlnit nici măcar în paginile scrise de Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească.

Cuvântul dedicat mamei sale este așezat la sfârșitul cărții și poartă un titlu de o simplitate tulburătoare: „Mama”. Și totuși, deși pus pe ultima pagină a volumului, este limpede că în inima sfântului cuvântul se afla dintotdeauna pe prima pagină, unde se păstrează cele mai curate și mai scumpe amintiri ale vieții.

Între Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț și Sfânta Olimpiada din Farcașa există o legătură tainică și o profundă învățătură pentru fiecare dintre noi. Au fost femei simple ale satului românesc, fără școli înalte și, poate, chiar fără deprinderea scrisului. Dar ceea ce nu au dobândit prin învățătura oamenilor le‑a fost dăruit din belșug de Duhul Sfânt, Care luminează inimile curate și smerite.

Nu au scris tratate de teologie și nici opere apreciate, însă au incrustat cuvintele Sfintei Evanghelii în inimile propriilor copii. Au scris cu lacrimi, cu rugăciuni, cu jertfă și cu exemplul vieții lor cea mai frumoasă carte, pe care au citit‑o mai întâi fiii lor și apoi întreaga Biserică.

Sfânta Cuvioasă Filotimia a dăruit Bisericii pe Sfântul Cuvios Dometie de la Râmeț, iar Sfânta Olimpiada pe Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu. Amândouă au înțeles că prima școală este casa părintească, primul altar este locul unde mama aprinde candela și îngenunchează la rugăciune, iar primul catehism este însăși viața părinților. De aceea, sfințenia fiilor lor își are începutul în credința mamelor, în nopțile de priveghere, în lacrimile tăcute și în iubirea pe care au revărsat‑o neîncetat asupra copiilor lor.

Canonizarea acestor două mame reprezintă una dintre cele mai frumoase mărturii ale Bisericii din vremea noastră, arătându‑ne că sfințenia nu aparține numai marilor sihăstrii sau cunoscutelor mănăstiri, ci și caselor smerite ale satului românesc, unde Dumnezeu a fost iubit mai mult decât orice. Dacă apostolii au schimbat lumea prin propovăduirea Evangheliei, aceste mame au schimbat‑o prin educarea fiilor lor, semănând în inimile lor sămânța Împărăției lui Dumnezeu, care avea să rodească însutit spre bucuria Bisericii și spre mântuirea multora.

Privind la viețile lor, înțelegem că fiecare mamă creștină poate deveni, prin credință, răbdare și iubire jertfelnică, primul și cel mai important dascăl al sfințeniei. O preafrumoasă lecție pe care Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț și Sfânta Olimpiada din Farcașa o lasă generațiilor de astăzi și celor care vor veni după noi.

Amândouă au înțeles că prima școală a omului este casa părintească. Înainte ca pruncul să învețe literele cărților, el citește chipul mamei, îi ascultă rugăciunea, îi vede lacrimile și deprinde, fără cuvinte, credința care îi va călăuzi întreaga viață.

Nu este deloc întâmplător faptul că cele două au fost canonizate în același timp. Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț și Sfânta Olimpiada din Farcașa să fie așezate împreună înaintea credincioșilor, ca două mărturii ale aceleiași lucrări dumnezeiești. Una a îmbrăcat haina monahală spre sfârșitul vieții, iar cealaltă, deși nu a depus voturile monahale, a trăit zeci de ani cu aceeași rânduială, aceeași nevoință și dăruire, asemenea unei adevărate monahii în mijlocul lumii.

Prin viețile lor, ne arată că sfințenia nu aparține numai celor care viețuiesc în sihăstrii, în marile mănăstiri sau în cetățile renumite ale creștinătății. Dumnezeu Își face sălaș și în bordeiele smerite, în casele țărănești, pe ogoarele lucrate cu sudoare și rugăciune, în bisericile satelor uitate de lume, dar niciodată uitate de Cer. Acolo unde omul Îl iubește pe Dumnezeu cu inimă curată, acolo începe Împărăția Lui.

Dacă Sfinții Apostoli au schimbat lumea prin propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului, aceste două mame binecuvântate au schimbat lumea prin educarea propriilor fii. Apostolii au semănat sămânța credinței în inimile popoarelor, iar ele au semănat aceeași sămânță în ogorul familiei lor. Din această lucrare au răsărit doi mari sfinți ai Bisericii, slujitori ai Sfântului Altar, părinți duhovnicești și făclii nestinse ale monahismului românesc.

Nu întâmplător, Sfinții Părinți ai Bisericii au vorbit atât de frumos despre chemarea sfântă a mamei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu este mai puternic decât o mamă credincioasă care își crește copiii în frica lui Dumnezeu”. Tot el arată că „mama este primul învățător al copilului; ceea ce sădește ea în primii ani ai vieții cu greu mai poate fi schimbat”.

La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare mărturisește că evlavia sa își avea rădăcinile în credința bunicii sale, Sfânta Macrina cea Bătrână, și a mamei sale, Sfânta Emilia, arătând că Biserica se zidește mai întâi în familie, înainte de a se înălța din piatră și cărămidă.

Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre mama sa, Sfânta Nona, spunând că îi îndemna pe cei din casa ei mai mult prin sfințenia faptelor decât prin mulțimea cuvintelor. Viața ei era predica de zi cu zi, iar tăcerea ei avea uneori mai multă putere decât cele mai alese cuvântări.

Veacul al XX‑lea, atât de încercat de războaie, prigoane, ateism și nenumărate suferințe, nu a fost lipsit de sfinți. Dimpotrivă, Dumnezeu a făcut să răsară, asemenea florilor după furtună, suflete curate care au biruit întunericul prin credință. Între acestea se numără și mamele sfinte, ale căror vieți rămân printre cele mai frumoase mărturii ale lucrării harului în lumea contemporană.

Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț și Sfânta Olimpiada din Farcașa ne învață că o mamă care îngenunchează înaintea lui Dumnezeu poate schimba destinul unei familii. O mamă care își crește copiii în frica Domnului poate dărui Bisericii sfinți, iar marile biruințe ale credinței încep, de cele mai multe ori, nu în cetățile cele mari și nici în palatele lumii, ci în casele smerite ale satului românesc, unde candela arde neîncetat înaintea icoanei, unde rugăciunea se împletește cu osteneala de fiecare zi, iar cuvintele rostite cu inimă curată se înalță către Dumnezeu asemenea unei preafrumoase și bineplăcute jertfe de laudă.

Privind la aceste două mame sfinte, înțelegem că adevărata măreție nu stă în slava lumii, ci în taina unei vieți trăite pentru Dumnezeu și pentru copii. Ele nu au căutat să fie cunoscute de oameni, însă au fost cunoscute de Dumnezeu. Nu au urmărit să lase în urma lor monumente de piatră, ci trăiri înalte, care aveau să lumineze Biserica peste generații. Și tocmai de aceea numele lor au fost scrise nu doar în calendarul Bisericii, ci, mai întâi, în Cartea Vieții, unde Dumnezeu păstrează veșnic amintirea celor care L‑au iubit cu inimă curată.