Mănăstirea Sihăstria Neamţului în anii persecuţiei comuniste

În anii '50, Sihăstria Neamţului devenise un reper monahal prin strădaniile depuse de egumenul Ioanichie Moroi, care refăcuse aşezământul, întemeiase o obşte şi instituise o rânduială primită din experienţa monahilor români din Athos şi din marea lavră a Moldovei-Neamţ. I-a urmat Cleopa Ilie, acel îngrijitor de oi, cu puţine studii, dar îmbunătăţit prin însuşirea tradiţiei Sf. Părinţi şi prin vieţuirea aleasă. În vremea sa, Sihăstria a fost recunoscută ca mănăstire, mai apoi el fiind cel care a primit poruncă de la patriarhul Justinian Marina de a-şi alege un număr de vieţuitor şi să purceadă la întemeierea unei pepiniere de monahi aleşi în ctitoria voievodală a lui Alexandru Lăpuşneanu de la Slatina. Roadele duhovniceşti s-au remarcat imediat, mai ales într-o perioadă în care regimul politic declanşase o persecuţie la adresa monahismului, care cunoştea un dinamism fără precedent. Evident că prezenţa unor monahi precum Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Dosoftei Moraru şi mulţi alţii îmbunătăţiţi nu era privită bine de ochii vigilenţi ai autorităţilor comuniste. Aceşti părinţi erau cei care adunau tot mai mulţi rugători în aşezămintele moldave şi cei care aduceau poporul la potirul împărtăşaniei. Aşa s-a ajuns la adoptarea decretului 410 în octombrie 1959. Dar Sihăstria suferea încă din aprilie acelaşi an. Erau daţi afară din mănăstire şi trimişi în lume monahi în frunte cu stareţul Ioil Gheorghiu, părintele Cleopa se retrăsese în munţi pentru a treia oară, iar Sihăstria era ameninţată cu desfiinţarea şi transformarea în fermă de animale. Dar a fost acel moment în care împuternicitul de culte, aflat în control prin Sihăstria pentru scoaterea ultimilor monahi, a fost determinat de simplitatea vieţuirii părintelui Paisie Olaru, pentru a propune ca Sihăstria să devină azil pentru monahii bătrâni, astfel fiind salvată.