Mănăstirea unde tricolorul poartă chip de cruce

Mănăstirea Valea Mare, din Episcopia Covasnei şi Harghitei, este locul unde tricolorul a îmbrăcat chip de cruce. Această inimă ortodoxă din pieptul României a început să pulseze, încă din clipa aşezării primei cărămide în temelie, cu crucea şi cu drapelul naţional pe frunte. De la Valea Mare, nu poţi ieşi din timp decât urcând spre veşnicie, simţindu-te mult mai român şi mult mai aproape de cetăţenia cerului. Şi pentru asta merită să îngenunchezi, cel puţin o dată în viaţă, în faţa altarului ei, cu gândul la Rai.

De cum ieşi din Întorsura Buzăului, pe drumul ce duce prin satul Saramaş spre Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“, de la Valea Mare, câmpul se-mbracă în veşmânt de flori. Şi, dintr-odată, lumea ţi se înfăţişează altfel, cu chipul ei liniştit, curat, lipsit de încordarea grijilor şi întrebărilor, cum a fost zămislită de Creator la început de timp. Şi nici nu te miri zărind, răsărind din verde şi galben şi roşu şi albastru şi alb - culorile clipei pe care tocmai o traversezi -, la poalele codrului, biserica luminând de departe, cu cruce şi tricolor pe frunte. Toate aici sunt aşezate firesc, la locul lor, ca să mărturisească, să limpezească, şi mai mult, să fixeze smerit, demn şi roditor, trecerea din timp în veşnicie.

Aşezământ înălţat cu jertfă peste jertfă

Cam aşa se înfăţişează ochiului şi inimii mănăstirea de la Valea Mare, cu cele trei altare ale ei - biserica mare, paraclisul de iarnă şi bisericuţa de lemn - cu hramurile „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul“, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Sfântul Nicolae“. Restul se adaugă pe măsură ce te apropii de ea şi „o guşti“.

Istoria ei se împleteşte cu viaţa şi nevoirea arhimandritului Gheorghe Avram, stareţul sfântului lăcaş, om al locului care, chemat la Domnul mai devreme, s-a grăbit să răspundă, părăsind timpul, „oprind ceasornicul şi intrând în veşnicie“, cum frumos mărturisea Înaltpreasfinţitul Ioan, Arhiepiscopul locului, la slujba de prohodire a acestuia.

Actul de naştere al aşezământului este 25 octombrie 1998, de ziua oştirii române, când Înaltpreasfinţitul Ioan a sfinţit locul. Apoi, ceea ce la început a fost doar visul fraţilor Gheorghe şi Nicolae Avram din Valea Mare, aflaţi într-o dimineaţă de vară la cosit în Mezereu, s-a întrupat în ceea ce se vede astăzi. Căci părintele Gheorghe, retras acasă, după o altă împlinită slujire ca stareţ la Dervent, în Dobrogea noastră străbună, hăruit cu daruri de Sus şi cu priceperi omeneşti de excepţie, a înălţat cu jertfă casă pentru Domnul şi pentru ortodocşii din zonă, cu cruce şi tricolor pe turlă.

Apoi s-a adăugat obşte şi a venit istoria însăşi să arate, să depună mărturie, că nu se poate ridica biserică oriunde, ci numai acolo unde voieşte Domnul. Adică pe oase de martiri. Aşa se face că, la scurt timp după începerea lucrărilor, pământul a scos la suprafaţă din tainiţele lui osemintele şi armele oştenilor lui Mihai Viteazul, care şi-a avut oştirea instalată pe Dealul Taberii, spre Întorsura Buzăului, la vreo şase kilometri de mănăstire, iar pe platoul de deasupra sfântului aşezământ, grănicerii români au apărat cu trupurile lor, în 1940-1944, graniţa vremelnică a pământului strămoşesc, retezat de Diktat. „Poate osemintele oştenilor căzuţi pe aceste meleaguri au implorat puterii cereşti înălţarea lăcaşului sfânt“, spune celălalt Gheorghe Avram, vărul arhimandritului plecat la ceruri.

Tricolorul de acasă şi cel din Rai

Tot ce s-a înălţat aici, cu înalta binecuvântare şi grija părintească a Înaltpreasfinţitului Ioan, alcătuieşte un ansamblu arhitectonic unic, original, care exprimă eclectic, organic, frumuseţea unor stiluri româneşti întâlnite în Dobrogea, Moldova, Vrancea, Bucovina de Nord, Haţeg şi Maramureş, care păstrează însă nealterată unitatea şi coerenţa întregului. Frumuseţii fără cusur a locului, a celor trei sfinte lăcaşuri care compun ansamblul mănăstiresc, se alătură fresca bisericii mari şi a paraclisului, care dă dimensiune verticală, duhovnicească, urcuşului omenesc spre curăţire şi desăvârşire. „Mă nevoiesc aici de 12 ani, iar ca stareţ de doi. Avem o obşte de şapte vieţuitori. După plecarea la Domnul a părintelui arhimandrit Gheorghe, stareţul nostru, la 9 august 2011, am rămas aici toţi fraţii şi am încercat să ducem mai departe programul şi viaţa mănăstirii, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum şi-a dorit părintele, aşa cum putem, cum ne ajută Dumnezeu. Sigur, şi aici sunt ispite, ca peste tot. Nimeni nu rămâne neispitit în lumea asta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne străduim să le învingem. Avem o gospodărie, câteva animale, o seră, ne descurcăm simplu şi ne asigurăm strictul necesar“, a aceptat, cu smerenie, să ne spună actualul stareţ, ieromonahul Ilie Bularcă.

La Valea Mare, anul acesta, de hram, românii au primit din partea episcopiei steaguri tricolore. Căci aici, în Covasna şi Harghita, tricolorul poartă chip de cruce. Aşa că şi noi, întorcându-ne acasă, vom purta în inimile noastre acest chip, la fel cum îl poartă arhimandritul Gheorghe acolo unde veşniceşte, căci la plecare a primit această ascultare de la ierarhul său: „Părinte Gheorghe, îţi dau, în acest moment, cel mai înalt rang românesc: tricolorul nostru sfânt. Şi de vei ajunge cu bine la Dumnezeu, în Raiul bucuriei Sale, îţi dau poruncă să începi şi acolo o mănăstire şi să pui alături de crucea lui Hristos, pe vârful ei, şi tricolorul românesc, ca să se adune la un loc toţi românii din Rai“...