Matei 11, 27-30
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.”
Blândețea, o cale către Dumnezeu
Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, Cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, pp. 497-498
„Ascetul trebuie să fie îndeosebi plin de bunătate, fiindcă de duhul bunătății sau s-a împărtăşit, sau doreşte să se împărtăşească. Şi se cuvine ca cel străin de acest duh să fie asemănat celui care s-a înstrăinat. Iar dacă ar fi necesar vreodată să ne indignăm împotriva superiorului nostru nepăsător, indignarea să fie logică. Pentru că de instrumente cu tăiş se folosesc şi ucigaşii, se folosesc şi doctorii. Unii însă, fiindcă mânuiesc instrumentul cu mânie şi cu cruzime, săvârșesc lucruri cu totul absurde, omorând pe semenii lor; în timp ce doctorii, fiindcă folosesc instrumentele tăioase cu rațiune, procură cea mai mare binefacere, căci salvează pe cei aflați în primejdie. Astfel, și cel care a învăţat să se indigneze în mod rațional aduce mare folos celui împotriva căruia îndreaptă indignarea lui, fiindcă repară nepăsarea sau răutatea; pe când cel care este stăpânit de patima mâniei niciodată nu săvârşeşte ceva bun. Din acestea rezultă clar că indignarea la timp potrivit este necesară şi celor care poartă foarte multă grijă de bunătate. Fiindcă şi Moise, care a fost mărturisit ca cel mai blând dintre toți oamenii (Numerii 12, 3), când i-a cerut-o momentul, s-a indignat şi a ajuns la un asemenea punct de tulburare, încât să-şi manifeste indignarea prin uciderea celor din acelaşi neam, o dată când au fabricat vițelul (de aur) (Ieşirea 32, 27, 24), altă dată când s-au întinat prin lipirea de Baal-Peor (Numerii 25, 5). Aşa încât este posibil ca şi cel blând să se indigneze, aşa cum hotărăşte rațiunea, şi să nu distrugă virtutea blândeții. Dar ca să rămână cineva inflexibil sau să nu se indigneze, aşa cum este logic, nu înseamnă blândețe, ci inactivitatea naturii. Iar blândeții îi urmează precum ceva natural toleranța, pentru că blândețea este mama toleranței. Dar în cei cu adevărat blânzi există deopotrivă şi bunătate, însă nu și în cei care au caracterul distrus, pentru că bunătatea este materia blândeții. Dar când acestea se combină între ele și se unesc, formează împreună cea mai bună dintre virtuți, dragostea.”
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXXIV-a, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 299
„Fericit este cel ce ține cu sine şi blândețea, şi asprimea, ca într-un fel să se păstreze învățătura, iar în celălalt să nu se nimicească nevinovăția.”
(Pr. Narcis Stupcanu)