Materia, sufletul omului şi energiile necreate

Descoperirile ştiinţelor ultimului secol pun la grea încercare convingerile pe care le are fiecare dintre noi cu privire la proprietăţile materiei. Fizica a dovedit că materia aflată la îndemâna simţurilor este energie. Odată cu aceasta, s-a produs o adevărata revoluţie în cunoaştere, care a diminuat convingerile şi reperele culese din lume prin intermediul simţurilor. Totuşi, această descoperire extraordinară potrivit căreia şi trupul nostru, şi toate cele receptate de simţurile noastre sunt alcătuiri energetice nu lămureşte şi taina subiectului uman. Chiar dacă descoperă prin aceasta că posedă un trup material ce este constituit din energie, omul nu poate găsi în ea răspunsul deplin la taina adâncului său şi sfârşitul căutărilor sale.

Mecanica cuantică a dovedit că lucrurile materiale, care par a avea consistenţă şi întindere, sunt alcătuite din mici constituenţi, ce nu se arată a fi doar asemenea granulelor minuscule de materie. În anumite situaţii, aceşti constituenţi se comportă ca şi cum ar fi unde. De exemplu, teoria, care s-a dovedit în nenumărate rânduri că este corectă, afirmă că până ce aceştia sunt supuşi unei măsurători, ei trebuie să fie consideraţi mai degrabă ca fiind răspândiţi într-o regiune, decât situaţi într-un anumit loc... Pe de altă parte, celebra teorie a relativităţii restrânse descoperită de Einstein la începutul secolului XX dezvăluie o relaţie de echivalenţă neaşteptată între materie şi energie, radioactivitatea dar şi procesele pe baza cărora o centrală nucleară produce energie dovedesc astăzi acest fapt: materia este convertibilă în energie, dovedind o constituţie surprinzătoare a ei. Este adevărat că, în realitate, convertirea totală a materiei în energie este întâlnită doar la nivelul lumii cuantice. Soarele, de exemplu, în miezul căruia se petrec reacţii nucleare violente, nu poate extrage întreaga energie depozitată în materie! Prin reacţiile nucleare din miezul său fierbinte, dintr-o sută de grame de material, abia dacă este valorificat un singur procent în energie 1%. Totuşi, relaţia de echivalenţă ne arată că în 100 de grame de materie sunt ascunse 3 miliarde de kilovaţi-oră de electricitate! Vidul cuantic din lucrurile sensibile În fine, şi structura atomilor care alcătuiesc lucrurile ce ne înconjoară arată că ceea ce noi considerăm a fi consistent este în realitate mai mult vid decât substanţă. Este adevărat că sondând structura materiei până la scări de ordinul unei miliardimi dintr-o miliardime de metru, fizicienii au arătat că tot ce s-a întâlnit până acum constă într-o combinaţie de particulei. Însă, materialitatea obiectelor nu rezidă în aceste granule; ele nu conţin substanţa cu care s-au deprins simţurile noastre. 99,99% din masa unui atom este conţinută în nucleul său, care este de 100.000 de ori mai mic. Aceasta înseamnă că întreaga „materialitate“ pe care noi o acordăm obiectelor constituite din atomi stă ascunsă de fapt în ceva mult mai mic. Atomii sunt mai degrabă goi, materia existentă în ei fiind concentrată într-un nucleu care abia ocupă 0,000000000000000001 din întreg volumul său! Dar şi neutronii şi protonii ce alcătuiesc nucleul au mult mai multă masă decât quarcii care îi compun: 90% din masa lor vine din energia de mişcare a quarcilor din interiorii. Agitaţia quarcilor dă mai degrabă masa nucleelor din atomi decât substanţa ca atare! Şi aşa ajungem din nou la ceea ce s-a spus în repetate rânduri, în articolele acestei rubrici: materialitatea, întinderea şi consistenţa lucrurilor din lumea sensibilă este o aparenţă. Lumea este o alcătuire de energie. Reprezentările noastre sunt amendate de datele fizicii recente Pe de o parte, faptul că materia nu este decât energie se întrevede, teologic, în începutul creaţiei, căci totul a început când Dumnezeu a zis: „Să fie Lumină!“. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care El a poruncit şi s-au zidit toate, este energetic. Pe de altă parte, Sf. Grigorie Palama observă că, în mod virtual, în această lumină primordială de la începutul creaţiei sunt cuprinse cosmosul, pământul şi toate celelalte. Părintele Stăniloae subliniază chiar că, în acest fel, Sfântul Grigore Palama pare a insinua că în lumina sau energia aceea de la început îşi avea subzistenţa sau originea întreaga lume creatăiii. Relevant este şi faptul că Sf. Grigore de Nyssa subliniază că tot ceea ce este materie în lumea creată s-a născut prin lucrarea energiilor necreate în cele create dintru început. Firea spirituală este cea care dă viaţă forţelor spirituale şi „întâlnirea acestora produce materia“iv. Acestea arată, într-un fel, că şi teologia întrevede, în tot ceea ce este creat, un fel de substrat energetic. Fizica şi energiile necreate S-ar putea spune, deci, că fizica ne invită să depăşim reperele simţurilor şi logica simplă. Mai mult chiar, din perspectivă teologică, şi simţurile, logica şi toate instrumentele raţiunii nu trebuie abandonate, ci deschise spre ceea ce nu poate fi înţeles prin ele. Părintele Stăniloae observă că posibilitatea aceasta a spiritualizării simţurilor şi raţiunii noastre este dată tocmai în faptul că „toată realitatea văzută e, în fond, o raţionalitate dinamică plasticizată“v, în raport cu care omul descoperă puterile pe care le are şi felul în care le poate folosi în raporturile sale cu lumea. Până la urmă, aşa cum observă şi părintele Stăniloae, faptul că fizica ne descoperă că materia însăşi este o ţesătură energetică poate arată, dintr-o perspectivă teologică, faptul că ea este făcută să primească lucrarea energiilor necreatevi. Aşa cum s-a spus, faptul că lucrurile sensibile şi toate cele din lume sunt în ultimă instanţă diverse forme de energie forţează raţiunea - care le pătrunde şi le cunoaşte - dar forţează şi simţurile, care le sesizează, la smerenie: căci în lumea fizică se petrec lucruri pe care nu le putem percepe şi nici nu le putem înţelege deplin. Nici simţurile, şi nici judecăţile logice nu sunt reperele ultime privind lumea fizică în care trăim. Există şi alte înţelesuri ale celor existente în creaţie, care depăşesc simţurile şi logica şi la care nu putem ajunge prin acelea. Trupul omului este legat de întreg cosmosul Este adevărat că, prin dovedirea substratului energetic al materiei, fizica face un pas înspre dezvăluirea omului ca fiinţă spirituală. Materia ca energie ne apropie într-un fel ideea că şi trupul nostru are o constituţie energetică, ajutându-ne să înţelegem mai bine cum dispoziţiile şi mişcările sufletului (spiritual) influenţează starea trupului. Mai mult, făcând acest pas dinspre materia lumii sensibile spre energia ascunsă, „dedesubtul“ ei, ştiinţele arată, într-un fel, că toate făpturile lumii create au trupuri înrudite între ele, prin constituenţii din care sunt făcute. Dar şi teologic aceasta se vede în faptul că toate plantele, vietăţile şi trupul omului au fost făcute din pământul primordial. Însă faptul că toţi aceşti constituenţi care alcătuiesc lucrurile sensibile, vieţuitoarele şi trupul omului au o constituţie duală şi sunt, în ultimă instanţă energie, arată că întreaga lume are capacitatea de a fi pătrunsă de lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu. S-ar putea spune că trupul material al omului îl arată pe el ca microcosmos, adunând întreaga materie a lumii sensibile. Mai mult chiar, inseparabilitatea cuantică sugerează chiar mai mult o legătură tainică între trupul nostru şi întregul univers. Mecanica cuantică a mai produs un rezultat surprinzător, despre care am mai scris în paginile publicaţiilor noastre. Este vorba despre nonseparabilitate sau nonlocalitate. În lumea cuantică s-a dovedit că două particulele care au fost legate între ele păstrează un fel de legătură între ele. La nivelul experienţei directe, nici o acţiune nu se poate transmite cu viteze mai mari decât cea a luminii. În lumea cuantică, particulele care iniţial au fost legate între ele păstrează semnele legăturilor lor şi se manifestă ca atare, în orice situaţie în care se intervine asupra lor! Acţiunea exercitată asupra uneia dintre ele se transmite, într-un fel, şi celeilalte, însă instantaneu, indiferent la ce distanţă se află aceea. Faptul nonlocalităţii, verificat deja experimental, valabil în lumea cuantică, ar putea dezvălui cum, într-un fel, omul este mai mult decât cel în trupul căruia se adună, simbolic, materia lumii terestre. Ţinând seama de faptul că la începutul lumii materia şi energia cunoscute astăzi au fost una, omul se dezvăluie a fi într-un fel strâns legat de întreg universul, prin aceea că constituenţii din care este alcătuit trupul lui păstrează această amprentă a unităţii lumii şi sunt legaţi tainic de întreaga materie existentă în univers. Dincolo de energiile lumii create Numai că înţelesul teologiei mai cuprinde aici ceva esenţial, diferit de tot ceea ce propune ştiinţa cu referire la energie. Este vorba de faptul că în teologia ortodoxă energia este înţeleasă ca fiind lucrarea unei persoane. Cu toată subtilitatea şi surpriza ei, această descoperire este insuficientă pentru a da seamă de întreaga complexitate şi adâncime a omului, trup şi suflet. Toate aceste dezvăluiri încă nu cuprind şi deosebirile dintre om şi lucrurile sau vieţuitoare lumii. Deosebirea omului de ele ţine de suflet, iar acesta nu se află în orizontul cuprinderii ştiinţelor, în puterea instrumentelor şi metodelor de cunoaştere specifice lor. Ceea ce dorim să subliniem aici este că omul nu poate fi deplin mulţumit de toate aceste rezultate, pentru că ele încă nu-i pot da un sens vieţii lui şi nu luminează încă taina adâncului său, chipul personal. De fapt, din perspectivă teologică, oricât s-ar lărgi câmpul de lucru al ştiinţelor fundamentale, el nu ar putea cuprinde taina persoanei. Adâncul de nepătruns al omului nu constă în trupul lui biologic, cu alcătuirea lui miraculoasă, şi nu are în vedere ceea ce este văzut, ci sufletul lui, şi ţine desigur de suflarea divină. Omul este singura făptură creată de Dumnezeu, prin intervenţia Lui directă. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (Facerea 2, 7). De aceea, o simplă viziune energistă cu privire la lume, potrivit căreia lumea, viaţa şi propria persoană sunt edificii energetice complexe, nu poate să mulţumească pe om, întrucât nu atinge adâncimile misterului său, al unicităţii persoanei, fiinţă care a primit suflare de viaţă de la Creator. Datele despre materia ce alcătuieşte trupul omului nu pot da seamă despre aceste adâncimi sufleteşti, de faptul de a fi subiect conştient de sine şi irepetabil, şi nici nu pot împlini nevoia omului de sens, cea de a primi şi oferi iubire altor persoane unice. Părintele Stăniloae scrie că „în esenţa impersonală nu se experiază o iubire. (...) Numai în Dumnezeu - comuniune personală eternă care vrea să creeze şi alte persoane spre atragerea în eternitatea comuniunii Sale - persoanele nu se plictisesc niciodată. La începutul creaţiunii stă iubirea, care e, totodată, ţinta ei. Făptura umană ca produs al iubirii treimice trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică“vii. Câtă vreme omul rămâne doar posesorul unui trup energetic, el este încă fără semnificaţie şi fără adâncime. În viaţa lui, ca trup energetic, într-o lume a energiilor, „nu se poate descoperi un logos, şi raţiunea nu e altceva decât o acomodare la circuitul lumii naturale. Cunoştinţa îndreptată exclusiv spre lumea naturală, închisă în sine, e atinsă de nonsensul, de accidentalitatea şi de nimicnicia existenţei“viii. Suflarea lui Dumnezeu şi taina persoanei Dezvăluirea fizicii cu privire la constituţia materiei şi a universului, ca forme de energie, încă nu-i pot explica omului deosebirea pe care el o sesizează, în raportul cu lucrurile şi cu vietăţile lumii create. Caracterul personal şi întreaga lui existenţă sunt dezvăluite de Cel care i-a dat chip. Părintele Stăniloae afirmă că abia în faptul că unitatea lumii e creată şi susţinută de un Subiect superior, Care nu numai le vorbeşte spiritual persoanelor, ci le-a şi creat şi le susţine ca atare în unitatea între ele şi în unitatea lumii prin lucrarea Lui de Cuvânt suprem creator şi susţinător, viaţa şi lumea capătă sens. „În Cuvântul personal suprem îşi are, ca într-un izvor, originea universul raţional întreg şi toate întregurile raţionale neconfundate, care fac parte din unitatea lui. (...) Cuvântul creator şi susţinător are în Sine cuvintele sau raţiunile tuturor, ale unora, ca subiecte de cuvinte, ale altora, ca şi conţinut al lor, deosebit de conţinutul persoanelor subiective ale cuvintelor, dar destinat să devină al lor. (...) Însuşi Cuvântul, prin Care s-a creat şi se menţine universul, ca acelaşi întreg armonios, susţine, în părţile lui, mişcarea unitară şi multiplă prin lucrarea Lui, care se manifestă în nenumărate lucrări. Şi tot El susţine şi o mişcare de cunoaştere şi de organizare a forţelor universului, corespunzătoare lor. O susţine aceasta nu numai fiind Cuvânt sau Raţiune creatoare supremă, ci şi ca Fiu al Tatălui, Care vrea să adune tot mai mult în simţirea Sa filială faţă de Tatăl întreaga creaţiune, legând lumea prin persoanele conştiente de Dumnezeu şi prin iubire. Raţionalitatea ei unitară face posibilă iubirea între oameni şi dă unităţii tuturor cu Dumnezeu şi între ei bucuria iubirii“ix. Dumnezeu este „singura Persoană care poate ajuta persoana omenească să se mântuiască! Iar drumul către această descoperire ţine de viaţa spirituală, de cultivarea virtuţilor şi de comuniunea cu Dumnezeu. Persoana divină este cea care propune persoanei umane „să iasă din iadul ei, să se elibereze din izolarea sa, să realizeze comuniunea“x. Harul lui Dumnezeu sfinţeşte materia lumii Există, aşadar, o legătură strânsă între Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut şi care este energetic (este lucrător), şi caracterul energetic al lumii fizice. Prin descoperirea lumii ca energie, teologia vede şi un pas mai departe în înţelegerea legăturii dintre lumea creată şi Dumnezeu Cel necreat, care se face prin intermediul energiilor necreate. Legătura strânsă între caracterul energetic al lumii fizice şi faptul că ea este destinată să fie sfinţită prin lucrarea energiilor necreate ale lui Dumnezeu se vede în aceea că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, în vederea îndumnezeirii ei. Dar aceasta arată şi faptul că există o strânsă lucrare între înduhovnicirea omului şi sfinţirea creaţiei. Harul lui Dumnezeu pătrunde şi sfinţeşte materia lumii, prin sufletul omului care sfinţeşte trupul şi viaţa lui în ea. Părintele Stăniloae observă că energiile necreate sunt cele care sfinţesc energiile trupului, dar prin sufletul celui credincios! „Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general şi asupra altor persoane. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale (...) Dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului său, ci este o putere cu mult mai mare, ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc“xi. Aşa cum se vede însă şi aici, esenţial este faptul că lucrarea lui Dumnezeu în om, harul Lui, energiile Lui necreate pătrund sufletul şi viaţa omului, în virtutea unei comuniuni personale. Prin iubirea şi comuniunea cu Dumnezeu, noi dobândim harul, adică viaţa. Desigur, ştiinţa nu este chemată să descopere această amprentă a lucrării personale. Însă am spus aceasta tocmai pentru a situa descoperirile teologiei şi cele ale ştiinţelor într-un raport cât mai potrivit. i Brian Greene, Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 24. ii Cf. Frank Wilczec, „In search of symmetry lost“, în rev. Nature, Nr. 433, 20 Ianuarie (2003), p. 243. iii Cf. nota 19, în Sf. Grigore Palama, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII, p. 418. iv Cf. Despre facerea omului, cap. XXIII, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. 30, p. 66. v Cf. nota 19, în Sf. Grigorie Palama, op. cit., în colecţia Filocalia, vol. VII, p. 418. vi şi, cu atât mai mult, trupul celui zidit după chipul lui Dumnezeu, trupul omului, străbătut, mişcat de sufletul raţional şi viu, poate primi această lucrare. Dacă, potrivit părintelui Stăniloae, în planul vieţii naturale lucrarea simţurilor domină trupul, iar cea a minţii domină sufletul, unirea deplină dintre cele două lucrări sau dintre suflet şi trup se face deplină „când Duhul Sfânt sălăşluieşte în cel credincios, când credinciosul se înduhovniceşte, când lucrarea simţurilor se spiritualizează prin lucrarea harului“. Ibidem. vii Cf. „Introducere“, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 59. viii Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi Mistică creştină sau Teologia vieţii spirituale, Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj, 1993, p. 187. ix Cf. Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pp. 254-255 x Pr. Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Editura Deisis, p. 137. Părintele Stăniloae scrie că această Persoană divină vrea să răspundă şi la îndoielile pe care le provoacă dezvoltarea ştiinţei în conştiinţa omului de astăzi. xi Cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. III, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 7.