Memoria luminoasă a satului autentic tulcean

Pentru cei care se nasc în el, satul este centrul lumii. Punctul cosmic dincolo de marginile căruia nu mai există nimic. Satul este temelie, dragoste și speranță. Omenirea în expresia ei cea mai concentrată. Iar țăranii sunt reperele lui vii, alături de fântâni, copaci, porți și prispe. „Memoria luminoasă se află în centrul satului, în irisul străbătut de gloanțele istoriei care constrâng aroma unui delir, vraja unui nou început”, cum frumos spune Eugeniu Frunză într-un eseu. Acest iris istoric se încearcă a fi conservat în satul Jijila, din județul Tulcea, în muzeul etnografic al comunității.

Jijila, satul din nord-estul județului, de la poalele Munților Măcin, poartă în ființa lui urmele celei dintâi așezări umane din prima epocă a fierului, dar și vestigii romane și geto-dacice. Informații despre existența lui de-a lungul istoriei sunt însă foarte puține. Ele provin mai ales din însemnările unor călători străini prin Dobrogea. Se pare că satul a fost întemeiat de tătari din Crimeea, pe la începutul secolului al XVIII-lea. Prin 1817, aici au venit în număr mare români din Basarabia, care i-au obligat pe tătari să părăsească așezarea.

Satul din jurul bisericii

Vechea vatră a satului s-a aflat pe dealul Siliștea, unde existau peste 14 bordeie în care au locuit familii de oieri ardeleni. Prima menționare documentară a satului figurează pe o hartă rusească din timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829. În Fondul Tapiurilor otomane, localitatea apare cu numele de Cicila, pe la 1864-1877. În 1855, satul a fost lovit de ciumă, iar supraviețuitorii s-au mutat peste pârâu, în vatra actuală. Au urmat alte valuri de migranți. Primul, al unor familii din Țăndărei, adică din Bărăganul ialomițean, care erau agricultori și pescari. Apoi au venit nadolenii, din Nadolul Basarabiei, iar ultimii, badalanii, din Badalanul de Galați. Nucleul inițial al actualului sat s-a grupat în jurul bisericii, unde sunt amplasate și majoritatea instituțiilor publice.

Raportare la viitor

Într-un început nehotărât de iarnă, am vizitat și noi, împreună cu părintele paroh Viorel Ungureanu, muzeul etnografic al satului Jijila, amenajat într-un spațiu din căminul cultural, unde se află și biblioteca. Aici am cunoscut-o pe doamna bibliotecar Liliana Alecu, cea care, împreună cu părintele, încearcă să păstreze vie „memoria luminoasă ce se află în irisul străbătut de gloanțele istoriei, care constrâng aroma unui delir și vraja unui nou început” al acestei așezări.

„În urmă cu aproape șase ani, am strâns primele obiecte vechi din sat, atât de dragi mie, pe care le știam din copilărie. Bunica mea țesea în război, făcea cu vârtelnița, cu fusul. Am luat această inițiativă cam târziu. Multe obiecte tradiționale s-au pierdut. Atunci m-am gândit să-l cooptez și pe părintele Ungureanu, știind că singurii care mai au obiecte vechi sunt bătrânii din sat, cu care părintele se află într-o permanentă legătură. L-am rugat să vorbească la biserică despre treaba aceasta. Le-am spus bătrânilor că, decât să se piardă fără urmă aceste bunuri, mai bine să le păstrăm într-un muzeu, să le arătăm copiilor, tinerilor, pentru că sunt, în primul rând, niște expresii ale unor valori morale. Și există riscul să se distrugă odată cu globalizarea, care a ajuns și la noi. În nebunia asta a vieții cotidiene, în care suntem prinși cu toții, un astfel de muzeu ar fi ca un reper. Ca un far într-o mare învâltorată, care ne luminează originile. Începuturile. Clipa de la care am plecat. Nu ne putem raporta la viitor fără acest trecut atât de echilibrat, de frumos și pilduitor. Nu există viitor fără rădăcini”, ne spune doamna Liliana Alecu.
Muzeul este vizitat de copiii și tinerii satului. Aici văd, unii pentru prima oară, lampa bunicilor, străchinile din care mâncau la măsuța de lemn, în jurul căreia se strângea toată familia, rogojinile și războiul la care s-a țesut, războiul de țesut țoalele sau cele șapte-opt modele de covoare în ițe multe care au circulat în Jijila. Apoi, fotografiile și actele vechi, grebla din lemn, obiectele de fierărie, tocila, râșnița pentru bulgur de sarmale, lumânărarul bisericii, ștergarele din borangic, din in, cămășile pentru soacre, lucrate fără cusur de viitoarele mirese, netăiate „la gură” însă (pentru ca soacra să aibă gura mică!) dăruite lor la nuntă, opincile etc.

„Și copiii fac ochii mari. Sunt încântați! Eu cred că astfel facem o legătură între cunoștințele lor actuale, trecut și tradițiile satului. În acest muzeu rămâne viu satul vechi. Satul matcă. Satul matrice, neatins de globalizare. De aceea și eu trăiesc o satisfacție și o bucurie inimaginabilă. Un sentiment deosebit. Prin aceste obiecte mă întorc în copilărie. Pentru că eu am trăit și am crescut cu ele. Când văd o bătrână pe stradă, vreau să-i fac măcar o poză. Să rămână așa cum este ea. Cu berta pe cap, cu broboada ei, pentru că nu peste mult timp nu va mai fi. Bătrânii sunt ultimele ființe vii ale acelor vremuri atât de echilibrate și frumoase”, ne mai spune doamna Liliana Alecu.

A-ți conserva identitatea

La rându-i, părintele paroh Viorel Ungureanu ne-a mărturisit: „Când doamna bibliotecar s-a hotărât să facă lucrul acesta, i-am oferit toată susținerea. Împreună am cotrobăit prin podurile caselor sătenilor, am mers prin gunoaie căutând obiectele vechi. Chiar se glumea pe acest subiect. Spuneau oamenii că iar au venit «gunoierii»! Dar ne-au susținut și ei cu entuziasm. Eu cred că credința și tradiția au reprezentat cei doi plămâni ai societății și satului românesc. Unul fără celălalt nu poate respira. Ar fi fost o mare greșeală din partea noastră să lăsăm lucrurile acestea să se piardă. Ne bucurăm că am reușit să conservăm în muzeu elementul identitar cu care comunitatea se poate legitima în istorie. Copiii nu pot cunoaște din alt loc trecutul satului lor. Bucuria de a fi împreună. Căci satul autentic a fost bucurie. Jijila a excelat dn punctul acesta de vedere, pentru că era localitatea cu cei mai mulți copii din zonă. Dacă pe la 1920 existau 140 de familii în sat, locuitori erau peste o mie! Existau deci familii cu câte șapte-opt sau chiar zece copii. Acesta este motivul pentru care dorim să consolidăm, prin obiectele expuse, identitatea comunității. De aceea intenționăm să unim în același spațiu muzeul bisericii cu cel etnografic, ca doi plămâni care să continue să respire împreună și peste veacuri”, ne mai spune părintele Ungureanu.