Micul catechism: Cum se cuvine înţeleasă blândeţea creştină

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 12 Ianuarie 2009

A treia Fericire rostită de Mântuitorul în Predica de pe munte ne învaţă că oamenii blânzi „vor moşteni pământul“. Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, blândeţea este un rezultat al bunătăţii şi iubirii aproapelui. A fi blând presupune a rămâne neafectat de supărările cauzate de aproapele şi a te ruga sincer pentru el. Mai mult, Sf. Ioan Gură de Aur consideră că adevărata blândeţe este urmată şi de smerenie: „Nu eşti blând atunci când suferi în tăcere nedreptatea celor puternici, ci atunci când te pleci când eşti nedreptăţit de cei ce par mai mici ca tine. Atunci eşti într-adevăr blând; în cazul celălalt, se poate spune că eşti blând pentru că nu te poţi împotrivi puterii celui ce-ţi face nedreptate“. Există o frumoasă legătură între blândeţe şi smerenie, acestea două izvorând din răbdarea necazurilor şi nădejde. Totuşi, blândeţea precede smerenia: „Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înainte-mergătoarea smereniei“. (Sf. Ioan Scărarul)

Blândeţea apare după ce prin răbdare a fost eliminată patima mâniei. Ea este o stare liniştită a sufletului, însoţită de dorinţa de a nu supăra pe nimeni şi de a nu se supăra de nimic. Cel blând nu vorbeşte împotriva lui Dumnezeu sau a oamenilor, urmând îndemnul Sf. Ap. Pavel, adresat colosenilor: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia“. Omul blând cinsteşte şi ascultă pe mai-marii săi: nu batjocoreşte, nu vorbeşte de rău şi nu acuză pe semenii săi, ci îşi păstrează buna-cuviinţă şi smerenia în faptele sale. Cea mai înaltă treaptă a blândeţii se atinge atunci când se respectă cuvintele Mântuitorului: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“. În această situaţie creştinul îşi arată iubirea faţă de cei care îi provoacă necazuri şi supărări.