Micul catehism: Ce înţelegem prin crucea suferinţelor?

Din simbol al pedepsei şi al ruşinii, Crucea a devenit altar de jertfă şi „puterea lui Dumnezeu“, prin opera răscumpărătoare a Mântuitorului. Ea a fost cinstită chiar de la începuturile creştinismului, iar după descoperirea lemnului original pe care a fost răstignit Domnul Hristos, cinstirea crucii a fost inclusă în cultul liturgic al Bisericii. Crucea nu a fost vreodată adorată în ea însăşi, ca „idol“ sau ca „Dumnezeu“, aşa cum acuză unii creştini care

s-au îndepărtat de Biserică şi de învăţătura creştină autentică, propovăduită de Sf. Apostoli. Nimeni din cei care o cinstesc nu o numeşte şi nu o consideră Dumnezeu, ci o preţuiesc pentru faptul că Mântuitorul a respectat şi purtat crucea la propriu, cea materială, şi la figurat, cea a suferinţelor fizice şi morale, de la naştere şi până la răstignire. La scurt timp după discuţia avută cu Nicodim, despre moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu, Domnul a recomandat celor care-L ascultau să îşi poarte fiecare crucea: „Oricine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“, căci „cel ce nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu“. A fost pentru prima dată când Domnul a rostit cuvântul „cruce“ şi nu s-a referit la crucea materială, ci la asumarea crucii suferinţelor fizice şi morale, a renunţărilor şi a sacrificiilor. Suferinţa care ne mântuire este cea nedreaptă, primită pentru mărturisirea lui Hristos, a adevărului şi a dreptei credinţe. Nu orice suferinţă este mântuitoare. Suferinţele îndurate pentru abaterile noastre nu ne sunt la fel de folositoare, adevăr subliniat şi de Sf. Ap. Petru: „Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca fur sau făcător de rele sau ca râvnitor la lucruri străine“. A ne purta crucea presupune a urma şi a imita pe Hristos, întrebându-ne în fiecare împrejurare a vieţii ce ar face Mântuitorul dacă ar fi în locul nostru. Astfel, descoperim ceea ce ar fi potrivit să facem pentru a fi plăcuţi Domnului.