Micul catehism: Ce presupune credinţa în Dumnezeu?

Virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, de aceea păcatele care se opun acestor virtuţi sunt numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Prin aceste păcate, creştinul se opune poruncilor dumnezeieşti şi tuturor lucrărilor Sfântului Duh.

Păcat împotriva credinţei este respingerea adevărului dovedit al credinţei creştine. De acest păcat s-au făcut vinovaţi fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mântuitorului, declarându-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea, se fac vinovaţi toţi aceia cărora le place să păcătuiască, însă deoarece credinţa creştină îi opreşte, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc. A crede în Dumnezeu înseamnă a primi şi a mărturisi ceea ce Sf. Biserică învaţă despre Dumnezeu. Dar ce înţelegem prin credinţă? Se poate vorbi de o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni, precum şi o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între aceste două moduri de înţelegere a cuvântului „credinţă“ există o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care poate fi dovedită prin arătarea lucrului susţinut de unul şi crezut sau acceptat de altul. Credinţa în Dumnezeu nu poate fi întărită şi dovedită prin lucruri şi semne în viaţa pământească, deoarece adevărurile despre Dumnezeu nu pot fi cuprinse şi înţelese cu uşurinţă de raţiunea umană. De aceea, credinţa în Dumnezeu presupune primirea de către noi ca adevărate a tuturor adevărurilor primite prin descoperire dumnezeiască, pentru mântuirea noastră. De altfel, Sf. Ap. Pavel defineşte credinţa ca fiind „adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute“. Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă „să primim cu bucurie şi cu dragoste pe mama tuturor bunătăţilor, credinţa, ca astfel, ca şi cum am sosi într-un liman fericit şi liniştit, să putem păstra dogmele cele drepte, şi viaţa noastră să ducem în siguranţă, pentru a ne învrednici bunătăţilor celor veşnice“.