Micul catehism: Componenţa slujbelor bisericeşti (I)

Sfinţii Părinţi au definit rugăciunea ca fiind „vorbire adresată lui Dumnezeu“ (Sf. Ioan Gură de Aur), „convorbire cu Dumnezeu“ (Sf. Grigorie de Nyssa), „înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnzeu“ (Sf. Ioan Damaschin). Oricum ar fi definită, rugăciunea este actul esenţial, fundamental, al vieţii noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu prin înălţarea gândului, a inimii, a voinţei noastre către El. Rugăciunea este, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi, de mare folos în înţelegerea voii lui Dumnezeu.

Slujbele bisericeşti cuprind rugăciunea comunităţii creştine, a obştii, săvârşită prin intermediul sfinţiţilor slujitori, în forme, locuri şi la timpuri determinate. Este rugăciunea oficială a Bisericii, care face parte din cultul Bisericii şi este consemnată în cărţile de cult. Slujbele bisericeşti sunt rânduieli sau texte de rugăciune care formează cultul public al Bisericii. Prin intermediul lor, comunitatea credincioşilor aduce lui Dumnezeu prinosul ei de cinstire, de laudă, de mulţumire, cere şi obţine de la El harul şi ajutorul Său. Fiecare slujbă bisericească are un scop precis, care determină forma, structura sau rânduiala specifică fiecăreia. Rugăciunile, întâlnite în cadrul slujbelor sub formă de molitfe şi ectenii, şi formulele sacramentale alcătuiesc partea verbală a slujbei şi exprimă ideile şi cererile sau nevoile comunităţii creştine. Cântările sau imnele liturgice se întâlnesc sub diverse forme şi denumiri (tropare, stihiri, condace, canoane, catavasii), exprimând mai ales funcţia latreutică a cultului, adică cinstirea şi lauda lui Dumnezeu.