Micul catehism: Creştinii s-au rugat întotdeauna pentru cei adormiţi (II)

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 28 Aprilie 2009

Mântuitorul Hristos, Stăpânul vieţii şi al morţii, Cel ce stăpâneşte „peste cei morţi şi peste cei vii“, i-a îndemnat pe ucenici să trăiască în comuniune de iubire. Această mare virtute este liantul celor vii cu cei care au murit trupeşte, este mijlocul prin care se păstrează legătura cu toţi membrii Bisericii din toate timpurile, este cheia care deschide uşa fericirii veşnice.

În Noul Testament ideea de comuniune prin iubire a tuturor membrilor Bisericii accentuează puternica legătură dintre cei vii şi cei adormiţi. Mântuitorul Care a venit în lume, a pătimit, a coborât în iad pentru a salva sufletele celor din veacuri adormiţi, a arătat valoarea deosebit de mare a sufletului omenesc. În timpul activităţii Sale de pe pământ a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugat pentru cei plecaţi la Domnul. Avem cazul lui Iair, mai-marele sinagogii, care s-a rugat pentru însănătoşirea fiicei care era pe moarte. Deşi murise, pentru că Iair a crezut în Domnul, fiica sa nu i-a fost doar însănătoşită, ci a fost înviată de Hristos. Sf. Ap. Petru, sfătuind pe creştinii din Asia Mică, le-a spunea să-şi aducă aminte de el după ce sufletul său va părăsi „acest cort“, pentru a le fi de ajutor: „Socotesc, dar, că este drept, câtă vreme sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducerea aminte, fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea“. Tâlcuind acest pasaj biblic, Sf. Ioan Gură de Aur spunea că, după moarte, sfinţii îşi aduc aminte de cei de pe pământ (care sunt încă în viaţă sau au părăsit lumea aecasta) şi se roagă pentru ei la Dumenzeu. Acesta este, fără îndoială, un loc care justifică rugăciunile pentru cei adormiţi.