Micul catehism: Cum dobândim virtutea

În morala creştină, virtutea nu este înţeleasă ca o însuşire psihologică, ci este o conformare cu voia lui Dumnezeu, participare la harul necreat şi la bunătatea Lui.

Virtutea se dobândeşte cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi prin împreună-lucrarea omului. Fără ajutorul lui Dumnezeu, toate iniţiativele omeneşti de a lucra pentru înfăptuirea virtuţii nu duc la rezultatele dorite. De asemenea, alături de harul divin, este necesară şi străduinţa omului, deoarece Dumnezeu nu lucrează fără a respecta libertatea acestuia. În acest sens, Sf. Grigorie al Nyssei arăta că „harul lui Dumnezeu nu are cum sălăşlui în sufletele care fug de mântuire; iar singură puterea minţii omului nu-i de ajuns pentru a înălţa sufletele nepărtaşe de har către chipul vieţii“. Creştinul doritor de virtute se oferă lui Dumnezeu şi permite harului să lucreze în sufletul său. Părinţii asceţi au învăţat că biruinţa asupra păcatului şi asupra celui viclean se realizează prin lucrarea harului lui Dumnezeu în fiinţa omenească şi o arată pe aceasta din urmă mai tare decât puterile diavoleşti. În trupul stricăcios şi muritor al omului se arată puterea lui Dumnezeu şi este biruit diavolul. Dar pentru a se întâmpla acestea, creştinul trebuie să aibă răbdare şi bărbăţie. Fără răbdare nu se menţine în lupta duhovnicească, iar fără bărbăţie nu poate răbda şi învinge. Răbdarea şi bărbăţia trebuie cultivate cu smerenie, căci smerenia este temelia virtuţii. Cel mândru nu poate fi virtuos. Aşa cum întunericul nu poate fi în acelaşi loc cu lumina, tot aşa nici virtutea nu poate rămâne în sufletul celui mândru, spune Sf. Ioan Sinaitul. Smerenia atrage harul lui Dumnezeu şi conţine celelalte virtuţi. De aceea, ea este numită în literatura patristică „virtute cuprinzătoare“. Virtutea înlătură pornirile rele ale omului, ispitele, îl face pe creştin slobod de păcate şi rodeşte în sufletul lui binele cel aducător de mântuire. Ea îl face pe creştin plăcut lui Dumnezeu, mulţumit în viaţa pământească şi fericit în viaţa viitoare.