Micul catehism: Dragostea creştină, cea mai mare virtute teologică

Prin credinţă, creştinul acceptă şi îşi însuşeştea adevărurile descoperite de Dumnezeu, învăţături mântuitoare păstrate şi propovăduite de Sfânta Biserică. Nădejdea îl ajută pe creştin să aştepte cu încredere ca Dumnezeu să împlinească tot ceea ce a făgăduit pentru mântuirea sa, iar dragostea creştină ajută la realizarea unei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu, adevăr descoperit în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el“. Dragostea creştină este cea de-a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Păcatele împotriva dragostei sunt numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Între aceste păcate sunt menţionate: pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtăşit, pentru sporul lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor rătăciţi pe calea cea bună. Sf. Ap. Pavel menţionează pizmuirea aproapelui între fapte ale trupului şi arată că cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Un alt păcat împotriva dragostei este nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu. Acest păcat este săvârşit de cel care, cu toate că este creştin, nu doreşte să folosească mijloacele puse la dispoziţie de Sf. Biserică pentru îndreptarea sa şi preferă să petreacă în păcate până la moarte, împotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“. Mântuitorul Hristos ne învaţă că dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile Sale, apoi către aproapele şi către sine însuşi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.