Micul catehism: Evreii cinsteau anumite reprezentări

Prin porunca cuprinsă în Decalog (Ieşire 20, 4), Dumnezeu a interzis închinarea la idoli; în vechime, popoarele păgâne cinsteau reprezentările idolatre, considerându-le dumnezei. Prin urmare, porunca Decalogului nu opreşte cinstirea unor semne şi reprezentări ale adevăratului Dumnezeu sau ale sfinţilor, pentru că, această cinstire, care nu se limitează la materie, ne îndreaptă gândul spre Dumnezeu sau spre sfinţii zugrăviţi pe materialul respectiv: lemn, pânză...

În Vechiul Testament, descoperim că erau cinstiţi doi heruvimi, sculptaţi deasupra chivotului Legii sau zugrăviţi pe covoarele, mătăsurile de la cortul sfânt (Ieşire 25, 18-20). Înaintea heruvimilor se tămâia, se făceau închinăciuni; considerând că nu a fost ajutat de Dumnezeu să cucerească cetatea Ai, locuită de amorei, Iosua şi-a sfâşiat veşmintele sale, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului, a stat până seara, iar el şi bătrânii lui Israel şi-au presărat pulbere pe capul lor (Iosua 7, 6). Căzând înaintea Chivotului pe care erau cei doi heruvimi, Iosua nu s-a închinat acestora sau chivotului, ci s-a adresat direct lui Dumnezeu: „O, Doamne Dumnezeule, de ce a trecut robul Tău, poporul acesta, peste Iordan? Oare, ca să-l dai în mâinile amoreilor şi să ne pierzi?“ S-a adresat lui Dumnezeu, dar a fost şi o formă de cinstire a chivotului şi a heruvimilor, căci înaintea acestora a căzut cu faţa la pământ, şi nu într-un loc oarecare. Şarpele de aramă făcut de Moise pentru a-i scăpa cu viaţă pe cei care fuseseră muşcaţi de şerpii veninoşi a avut parte de preţuire şi recunoştinţă, din partea evreilor, care l-au cinstit ca obiect sfânt. Totuşi, atunci când au început să-l venereze ca pe un „dumnezeu-idol“, numit Nehuştan, regele Iezechia l-a stricat.