Micul catehism: Fără smerenie, creştinul nu poate simţi nevoia harului dumnezeiesc

Smerenia este virtutea pe care se cuvine să o dobândească fiecare creştin. Fără această virtute, nimeni nu poate avea o viaţă cu adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate intra în această viaţă creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a lupta cu păcatele şi de a dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu poate simţi nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are neapărat nevoie.

Smerenia izvorăşte din însăşi Persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“. Dumnezeu, din dragoste smerită, ocroteşte creatura Sa faţă de duşmanul diavol, duşman de moarte al omului - aşa cum este numit de Însuşi Mântuitorul -, diavolul fiind ucigaş de oameni dintru început. Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului, este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, aceasta este privită ca începutul păcatului. Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile divine, se laudă numai pe sine, vorbeşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor comunităţii. Creştinul trebuie să se ferească şi să renunţe la păcatul mândriei, împodobindu-şi sufletul cu virtutea smereniei şi să se întărească sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sf. Ap. Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?“.