Micul catehism: Împărţirea sărbătorilor creştine

Evlavia creştinilor a reprezentat principalul factor care a condus la crearea, fixarea sărbătorilor în anumite Biserici locale, precum şi la generalizarea lor în toate Bisericile Ortodoxe naţionale. Episcopii şi sinoadele au recunoscut şi le-au consacrat, consemnându-le în listele de sărbători, care mai târziu vor forma calendarele creştine. Ţinând cont de bogăţia şi solemnitatea slujbelor care se oficiază, sărbătorile se împart în trei grupe: sărbători mari, mijlocii şi mici.

În categoria sărbătorilor mari sunt praznicele împărăteşti (sărbătorile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului), la care Tipicul Sf. Sava adaugă două ale Sf. Ioan Botezătorul (Naşterea şi Tăierea Capului), precum şi sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel (29 iunie). Sărbătorile mari au cele mai bogate slujbe, iar în calendarele bisericeşti au ca semn distinctiv o cruce roşie încadrată între două paranteze. Sărbătorile mijlocii sunt ale sfinţilor mai importanţi şi se împart în două categorii: sărbătorile sfinţilor cu priveghere şi polieleu şi sărbătorile sfinţilor fără priveghere. Sărbătorile cu priveghere şi polieleu sunt în cinstea sfinţilor care sunt cinstiţi în toate Bisericile ortodoxe. Între aceşti sfinţi pot fi menţionaţi: Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (26 octombrie), Sf. Ier. Nicolae, arhiep. Mirelor Lichiei (6 decembrie), Sf. Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan (27 decembrie), Sf. Gheorghe (23 aprilie). După importanţa lor, sărbătorile creştine mai pot fi împărţite în patru categorii: sărbătorile dumnezeieşti sau praznice împărăteşti propriu-zise (ale persoanelor Sfintei Treimi), sărbătorile Maicii Domnului, sărbătorile Sfinţilor Îngeri şi ale Sfintei Cruci şi sărbătorile sfinţilor mai de seamă. Biserica Ortodoxă face în fiecare zi a anului amintirea unui sau mai multor sfinţi, dar nu toţi sunt sărbătoriţi pretutindeni, ci numai cei mai de seamă, care s-au impus evlaviei populare prin merite deosebite.