Micul catehism: Mărturii ale cinstirii sfintelor moaşte

Cultul sfintelor moaşte a apărut odată cu cinstirea trupurilor martirilor. Din primele secole, Biserica a cinstit sfintele moaşte prin zidirea de lăcaşuri de închinare pe mormintele sfinţilor, astfel, încă din secolul I, s-au zidit biserici pe moaştele Sfântului Ignatie († 104) şi pe cele ale Sfântului Polocarp († 166); a rânduit zile de prăznuire în amintirea aflării sau strămutării sfintelor moaşte (pe 27 ianuarie se cinsteşte aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur; 29 ianuarie - aducerea moaştelor Sfântului Ignatie Teoforul), a rânduit şi a organizat pelerinaje la mormintele sfinţilor, cinstind astfel rămăşiţele lor pământeşti, a statornicit şi a propovăduit cinstirea sfintelor moaşte, apărând cultul lor împotriva ereziilor. Părinţii Bisericii, adunaţi la Sinodul al VII-lea Ecumenic, a stabilit cu privire la cinstirea sfintelor moaşte: „Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit nouă moaştele sfinţilor, ca nişte izvoare mântuitoare, care revarsă în multe feluri binefaceri peste cei neputincioşi“.

La acelaşi sinod s-a consfinţit practica veche a Bisericii de a pune sfinte moaşte în masa sfântului altar şi în antimise (canonul 7). Sfânta Tradiţie ne oferă mărturii ale cinstirii sfintelor moaşte în trecutul Bisericii. În Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei se află consemnat: „Noi am îngropat rămăşiţele lui într-un loc potrivit, deoarece sunt mai preţioase pentru noi decât diamantele cele de preţ“. Fericitul Augustin face referiri la minunile săvârşite de moaştele Sfântului Ştefan; Sfântul Ambrozie vorbeşte despre vindecările săvârşite de moaştele Sfântului Ghervasie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre puterea harului care a lucrat prin moaştele Sfântului Vavila: „Pentru că un om ca toţi oamenii nu poate face minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârşi multe şi mari minuni. Nu te uita dar la aceea că trupul mucenicului zace înainte gol şi lipsit de activitatea sufletească, ci uită-te la aceea că în el sălăşluieşte o altă putere mai mare decât însuşi sufletul, adică harul Sfântului Duh, care prin lucrările sale cele minunate ne încredinţează pe noi despre adevărul Învierii prin minunile pe care le face“ (în lucrarea „Cuvânt despre Sfântul Vavila“).