Micul catehism: Minunile săvârşite prin sfintele moaşte dovedesc dumnezeirea Mântuitorului

Cinstirea sfinţilor evidenţiază legătura şi unitatea de trăire a Bisericii luptătoare cu cea triumfătoare, care împreună formează un singur „trup“ al cărui cap este Hristos şi a cărei viaţă este Sfântul Duh. Prezenţa şi lucrarea Duhului se descoperă şi prin minunile care se fac prin sfintele moaşte şi reprezintă temeiul evlaviei şi venerării lor. Domnul Hristos a făcut minuni pentru a arăta că este Fiul lui Dumnezeu. Chiar Sfinţii Apostoli s-au convins de divinitatea Mântuitorului tot prin minuni. „Şi a făcut Iisus şi alte semne multe înaintea ucenicilor Săi (…) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan XX, 30-31). Dar Iisus, pentru a dovedi dumnezeirea Sa, nu limitează săvârşirea minunilor la vremea şi la persoana Sa: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mult decât acestea va face“ (Ioan XIV, 12). Scopul minunilor rămâne însă acelaşi, dovedirea dumnezeirii lui Iisus Hristos: „Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul“ (Ioan XIV,13).

Nu fără o profundă semnificaţie, în Biserica primară, Sfânta Liturghie era oficiată pe mormintele martirilor, iar în zilele noastre, această slujbă nu se poate oficia fără antimisul în care se găsesc parţi din sfintele moaşte. Astfel, osemintele sfinţilor sunt considerate un altar de jertfă. Cunoscutul liturgist Nicolae Cabasila învăţa: „Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte. La urma urmei, aceste moaşte sunt biserica adevărată şi altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare“ („Despre viaţa în Hristos“). În sfântul altar avem cea mai evidentă şi sigură dovadă că Biserica Ortodoxă nu a confundat niciodată slujirea şi adorarea cuvenită lui Dumnezeu cu cinstirea pe care ea o acordă sfinţilor.