Micul catehism: Păcatul mâniei

Mânia este supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns.

Mânia este şi o lipsă a dragostei, căci: „Dragostea nu se aprinde de mânie“. Sf. Casian Romanul, vorbind despre mânie, zice că: „Mocnind ea tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască“. De aceea Sf. Apostol Iacov îndeamnă pe credincios să fie: „Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“. Mântuitorul ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă. Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbeşte ochii sufletului şi duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel. Creştinul are responsabilitatea să se ferească de păcatul mâniei şi să lupte împotriva ei cu virtutea blândeţii, smereniei şi dragostei către aproapele. Pildă să fie Mântuitorul, Care în loc să se mânie pe cei ce-L huleau şi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac“. Îndreptăţită este numai mânia împotriva gândurilor rele, împotriva patimilor şi a păcatelor, precum şi împotriva lenei, din care izvorăsc o serie de păcate.