Micul catehism: Patimile sunt boli ale sufletului

Patimile reprezintă cel mai jos nivel la care poate coborî fiinţa omenească.

Păcatul are un caracter accidental, spre deosebire de patimă, care este un păcat generalizat, devenit obicei sau obişnuinţă. Omul pătimaş este într-o stare de pasivitate, de robie, o realitate psihologică şi morală a vieţii duhovniceşti în care funcţiile spirituale ale omului sunt paralizate. Cu toate acestea, nu doar din punct de vedere psihologic, ci şi duhovnicesc, sub aparenţa acestei activităţi sau înţepeniri în rău, patimile au o dinamică şi o lucrare violentă. O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-şi caută stâmpărarea şi nu şi-o poate găsi; iar ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine, prin lăcomie, o mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte oricărei patimi. Setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că fiinţa umană, având o bază spirituală, are tendinţa spre infinit, care se manifestă şi în patimi; dar, în patimi, această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului, ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul. Firea omului, prin structura pe care o are, este caracterizată de tendinţa de a-şi căuta un centru în afara ei. Prin patimi, acest centru este mutat de la Dumnezeu la lume. Părinţii duhovniceşti definesc patimile drept boli ale sufletului care pătrund în fire şi o scot din sănătatea ei. Când lucrează potrivit firii, sufletul este curat, dar, odată cu apariţia gândurilor păcătoase în minte, se produce o întinare a sufletului. (