Micul catehism: Pomenirile individuale pentru cei adormiţi

Biserica Ortodoxă a avut dintotdeauna în cultul ei rugăciuni pentru cei adormiţi. Acest lucru dovedeşte că, în toate locurile şi timpurile, creştinii au înălţat rugăciuni de mijlocire pentru cei adormiţi. Este o datorie morală a celor rămaşi în viaţă să se roage şi pentru cei adormiţi, ca Dumnezeu să-şi reverse mila şi iertarea Sa faţă de ei. În secolele trecute, nimeni nu a pus la îndoială această învăţătura şi această practică între români, toţi ştiind şi simţind că ele fac parte din învăţătura şi practica dintotdeauna ale Bisericii, fiind întemeiate pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie.

Praznicele pentru pomenirea celor adormiţi sunt reminiscenţe ale agapelor sau meselor frăţeşti care se organizau după slujba de înmormântare, în perioada de început a creştinismului. Despre aceste jertfe de milostenie găsim referiri în diferite rânduieli bisericeşti şi în multe scrieri creştine. Scriitorul Origen, care a trăit în perioada 185-254, ne oferă o mărturie a pomenirilor care se făceau în acele vremuri, pentru creştinii care plecau la Domnul: „Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la ospăţ, pentru ca, astfel, serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasmă bineplăcută lui Dumnezeu“ (în lucrarea „Tâlcuire la cartea Iov“). Rugăciuni pentru cei adormiţi, unite cu fapte de milostenie, se pot face ori de câte ori vrem sau simţim nevoia. Cu cât ne rugăm mai des pentru ei şi facem fapte de milostenie spre pomenirea lor, cu atât este mai bine, deoarece nu avem niciodată siguranţa că cel care a plecat la Domnul a avut sufletul curăţit de toate păcatele. Totuşi, Biserica a rânduit anumite zile de pomenire pentru cei adormiţi, zile care se referă atât la pomenirile individuale, făcute pentru fiecare răposat în parte, cât şi pomeniri generale, în care ne aducem aminte de toţi cei adormiţi, din toate timpurile şi din toate locurile, ştiuţi şi neştiuţi.