Micul catehism: Primii creştini au cinstit Sf. Cruce

Crucea a fost un instrument de tortură din cele mai vechi timpuri. Crucificarea a fost practicată de fenicieni, de cartaginezi şi, mai târziu, a fost utilizată şi de romani. Numai sclavii, provincialii şi infractorii cei mai răi erau crucificaţi, iar cetăţenii romani, numai foarte rar. Crucificarea era cea mai cumplită condamnare la moarte, după cum relatează Sfânta Scriptură, în cartea „Deuteronom“: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac, trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire“.

Crucea a ajuns cel dintâi obiect sfânt al creştinilor, fiind sfinţită de sângele şi trupul Mântuitorului, care a suferit şi a murit pe ea pentru salvarea neamului omenesc. Primii creştini au preţuit Sf. Cruce, ea fiind primul obiect de cult al religiei creştine. Cinstirea Crucii devenise aşa de generală în primele trei secole încât unul din motivele atacurilor împotriva religiei creştine în acea vreme era tocmai venerarea Crucii care scandaliza mentalitatea păgână şi pe păgâni, pe care aceştia, neînţelegând-o, o răstălmăceau şi o denaturau, numindu-i, în derâdere, pe creştini, adoratori ai Crucii. Despre creştini, Caecillius spunea: „ … se cunosc între ei după anumite semne, … povestesc despre un om ucis, despre lemnele unei cruci, pentru care ei fac ceremonii funerare“. Atacuri venite din partea păgânilor constituie dovezi indirecte ale cinstirii Sf. Cruci de către creştini şi avem consemnări din cele mai vechi timpuri despre existenţa cultului Crucii. Marii apologeţi creştini din secolele al II-lea şi al III-lea, precum Tertulian, Minucius Felix, Origen, au răspuns acestor atacuri şi au arătat adevărul, justificând cinstirea Crucii.