Micul catehism: Recunoştinţa dovedeşte nobleţe sufletească

Cântările liturgice, doxologiile şi rugăciunile Bisericii exprimă recunoştinţa şi mulţumirea comunităţii creştine către Dumnezeu Creatorul şi Proniatorul. Toate aceste rugăciuni sunt în numele întregii comunităţi creştine, dar minunea vindecării celor zece leproşi ne indică faptul că este necesară şi o mulţumire personală pe care se cuvine să o adreseze creştinul lui Dumnezeu. Dintre cei zece leproşi vindecaţi, în timp ce ei se duceau spre a se arăta preoţilor, doar unul s-a întors pentru a mulţumi Domnului Hristos. Necesitatea recunoştinţei este evidenţiată de Mântuitorul: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta, care este de alt neam?“. Sf. Ap. Pavel, în Epistola către Romani, ne indică binefacerea lui Dumnezeu şi nerecunoştinţa umană: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor... Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor... adică veşnica lui putere şi dumnezeire...“. Însă, aceşti oameni, „cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe un Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat“. Apostolul Pavel ne indică relaţia dintre Dumnezeu şi om, din perspectiva recunoştinţei pe care acesta trebuie să o arate. Omul Îl cunoaşte pe Creatorul său, beneficiază de darurile Lui, iar în mod firesc ar trebui să-L slăvească şi să-I mulţumească. Dacă nu procedează astfel, omul rătăceşte, se îndepărtează de Dumnezeu şi i se întunecă inima.

Recunoştinţa şi mulţumirea sunt sentimente nobile care apar în sufletele curate în urma unor binefaceri, a unui dar sau în faţa unei atitudini binevoitoare. Creştinul care îşi arată recunoştinţa dovedeşte curăţie şi nobleţe sufletească, o apreciere a darurilor primite, făcându-se vrednic în a primi şi alte binefaceri.