Micul catehism: Responsabilităţile creştinului

Dorind să-L ispitească pe Domnul Hristos, unul dintre farisei L-a întrebat care este cea mai mare poruncă, iar Mântuitorul i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.

Răspunsul Domnului dat fariseului ne arată că fiecare creştin are responsabilităţi faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi şi faţă de aproapele. În raport cu Dumnezeu, creştinul are datoria de a-L cunoaşte, de a-L recunoaşte ca şi Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul său. Toată slujirea şi tot cultul de adorare trebuie să fie doar faţă de Dumnezeu, aşa cum ne învaţă prima poruncă a Decalogului, precum şi Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti“. Creştinul Îi slujeşte lui Dumnezeu prin practicarea celor trei virtuţi teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) şi prin împlinirea cu conştiinciozitate a tuturor actelor de cult, potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe (rugăciunea, respectarea Duminicii şi a celorlalte zile de sărbătoare, cinstirea îngerilor, a sfinţilor, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, lucrurilor şi numelor sfinţite de Dumnezeu, ţinerea jurământului şi votului, mărturisirea fără sfială şi teamă a învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, urmând exemplul Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Mucenici). Potrivit moralei creştine, binele se identifică cu Dumnezeu, iar cunoaşterea binelui se identifică cu cunoaşterea lui Dumnezeu. De asemenea, binele nu este obiect, ci persoană. De aceea, cunoaşterea binelui nu este asemenea cunoaşterii obiectelor, care se realizează la nivelul unor raporturi impersonale, ci se face la nivelul comuniunii personale.