Micul catehism: Toaca este „trâmbiţa îngerilor“

Toaca este unul dintre obiectele de cult întâlnite în toate bisericile ortodoxe. Se presupune că ea a fost folosită din primele secole creştine. Din secolul al IV-lea se păstrează primele menţiuni. Liturgistul rus Pavel Lebedev arăta că, „în secolul al IV-lea, intră în obicei chemarea la serviciul divin prin loviri cu ciocanul într-o scândură“. Actele Sinodului VII Ecumenic atestă faptul că exista obiceiul de a se da semnalul de adunare la biserică prin lovirea cu ciocanul într-o scândură lungă. Sf. Teodor Studitul şi Nichifor Blemide „privesc toaca de lemn ca un obiect bisericesc foarte vechi“. Patriarhul Sofronie al Ierusalimului († 638) şi Teodor Balsamon (secolul al XII-lea) au făcut referiri şi la toaca de lemn şi la cea de fier, însă toaca de lemn e mult mai veche decât cea de fier. De-a lungul timpului, toaca de lemn a fost folosită în toate bisericile. Există trei feluri de toace: toaca mică de lemn (manual sau portativă); toaca mare, de dimensiuni mai mari, tot din lemn, care este perforată în mai multe locuri pentru rezonanţă. Aceasta este fixată în clopotniţă sau în curtea bisericii. Se mai întâlneşte şi toaca de fier (numită şi tochiţa de fier), fixată în clopotniţă sau în faţa bisericii, în partea dreaptă, spre a fi mai la îndemână şi pentru a fi mai bine auzită de credincioşi.

Patriarhul Sofronie ne oferă şi semnificaţia ei. El o numeşte „trâmbiţa îngerilor“. Dacă clopotele, asemenea trâmbiţelor, vestesc victoria, biruinţa, toaca anunţă pe credincioşi că a început slujba. În cultul Bisericii Ortodoxe, toaca anunţă timpul începerii celor şapte laude, îi chemă pe credincioşi la Sfânta Liturghie şi la unele ierurgii.