Micul catehism: Virtutea este podoaba vieţii creştinului

Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală, din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea faptelor bune şi biruinţa neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cuprindă întreaga fiinţă a creştinului şi să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.

Virtutea creştină trebuie să fie tare, de bunăvoie, cu ştiinţă, să se arate prin fapte şi să izvorască din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Tăria în împlinirea faptelor bune se câştigă prin folosirea continuă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“. Stăruinţa pe calea binelui să fie de bunăvoie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată“. Stăruinţa pe calea binelui să fie şi cu ştiinţă, adică omul să săvârşească faptele bune nu în necunoştinţă, ci cu silinţa de a cunoaşte tot mai bine voia lui Dumnezeu: „Ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit“. Aceasta înseamnă capacitatea, dar şi datoria creştinului de a se desăvârşi în virtute. Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaşte binele, ci trebuie a-l şi face. „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi“, spune Sf. Ap. Pavel. Virtutea creştină trebuie să fie însufleţită de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, precum cere porunca dragostei dată de Mântuitorul Hristos. În Sfânta Scriptură, nu se întâlneşte des cuvântul virtute, ci sunt întrebuinţate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta bună.