Micul catehism: Ziua plecării la Domnul a sfinţilor e zi de sărbătoare

La începutul Bisericii, „sfinţi“ erau numiţi, în general, toţi creştinii, adică toţi credincioşii care primiseră Botezul şi care adoptaseră o viaţă nouă, fiind renăscuţi prin har; cu acest apelativ s-au adresat Sfinţii Apostoli în epistolele lor. „Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!“, spunea Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (1, 7). De-a lungul timpului, s-a generalizat denumirea de creştini, iar cea de sfinţi i-a desemnat doar pe acei adepţi ai învăţăturilor Mântuitorului care s-au distins prin zelul misionar şi activitatea depusă pentru propovăduirea Evangheliei, prin viaţa lor exemplară, prin suferinţele îndurate pentru credinţa lor, prin activitatea lor socială în ajutorarea semenilor.

Urmând textului biblic din cartea Ecclestiastul: „Mai bun este numele bun decât untdelemnul bun şi ziua morţii decât ziua naşterii“ (7, 2), Biserica a rânduit ca zi de cinstire a sfinţilor pe cea a trecerii la Domnul, fiind socotită ziua lor de naştere spre viaţa cea veşnică, unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin“. La unii dintre sfinţi, în semn de o deosebită preţuire, se întrebuinţează termenul de „adormire“ pentru a desemna trecerea lor din viaţa pământească la cea cerească: Adormirea Maicii Domnului (15 august), Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) - mama Sfintei Fecioare, Adormirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan (26 septembrie). Creştinii ortodocşi aduc lui Dumnezeu cinstirea supremă, dar îi cinstesc şi pe cei numiţi în Sfânta Scriptură „casnicii lui Dumnezeu“, adică pe sfinţi. Cinstirea oferită lui Dumnezeu este denumită adorare, iar pentru cinstirea realtivă oferită sfinţilor este întrebuinţat termenul „dulie“, venerare.