Mihail Sadoveanu, ctitor de biserică

La 5 noiembrie, se împlinesc 140 de ani de la nașterea romancierului Mihail Sadoveanu. Dorind a mar­ca acest moment comemorativ vă prezentăm un aspect inedit din viața acestuia: ipostaza de ctitor de biserică. Prin 1927, scriitorul, un neobosit peregrin, a ajuns și pe Valea Sebe­șului, în comuna Șugag, județul Alba, cunoscută în zonă drept „Valea Frumoasei”. Tainele și frumusețile locului au fost a­șezate de prozator în două volume: Valea Frumoasei, apărut în 1938, şi Poveştile de la Bra­du-Strâmb, în 1941. Atras ca un magnet de stihiile și tăurile Mun­­ților Șureanu, Sadoveanu hotă­răș­te să construiască o cabană de vânătoare la  al­titu­di­nea de aprox. 1.500 m, ­­ pe raza comunei Șu­gag, numită ­„cabana de la Bradu-Strâmb”, nu ­departe de o alta ce aparținea scriitorului Ionel Pop, care, prin 1920, a luat în con­cesiune întinse su­prafețe de vâ­nătoare de pe Valea Sebeșu­lui. Sa­­­do­­veanu a mai nu­mit zona «Braniștea Domnului», adică un loc ales și ocrotit de Dumnezeu, ­și a scris că acolo este «Raiul»” ­(Mihail Sadoveanu, Valea Frumoasei, în vol. Opere, XIV, ESPLA, București, 1958, p. 483).

Prin 1943, retras la Sebeș din pricina bombardamentelor asupra Bucureștiului, prozatorul, împre­ună cu amicul său de „a­ven­turi” cinegetice, Ionel Pop, decide să înalțe și o bisericuță în proximitatea cabanelor. Concepută în stil mara­mureșean la dimensiuni mici, ca un paraclis, biserica s-a ridicat destul de repede, „meșterită” de lemnari din zona Șugag și Sohodol. Arhitectura sfântului locaș, proiectată de un specialist în construcții de lemn, respecta modelul bisericilor vechi din Mara­mureș. Impresionat de priceperea lucrătorilor, Sadoveanu le-a reținut și numele în cartea Povești de la Bra­du-Strâmb: Sicoe, Berindei, Fur­­­dui, Avrămuț ucenic, țărani moți din Sohodol.

Locașul a fost consacrat ­de ­Mitropolia Sibiului, sub a că­rui oblăduire l-au așezat vredni­cii lui ctitori, și a primit hramul „Ador­mirea Maicii Domnului”. Ionel Pop, în memoriile sale, pre­cizează chiar numele preotului ce a oficiat mai mulți ani Sfânta Liturghie la hramul bise­ricuței: părintele Perianu din Șugag. Nici Sadoveanu nu l-a uitat pe sfințitul slujitor, doar că i-a schimbat numele în Octavian Lazu, după cum îl regăsim în povestirea Ceasul păstrăvilor (Mihail Sadoveanu, „Valea Fru­­­moa­sei”, în vol. Opere, XIV, ESPLA, Bucu­rești, 1958, p. 530).

După 1970 cele două edificii au avut de suferit, căci conducerea statului român a hotărât dema­rarea unor ample lucrări hidroenergetice pe Valea Sebeşului, de con­­­struire a patru baraje de acumulare şi tot atâtea hidrocentrale, toate ridicate în anii 1972-1987. Pentru realizarea importantelor obiective au fost aduși mii de muncitori din toate colțu­rile țării, care au locuit în proximitatea uriașelor șantiere, în așa-numitele colonii întemeiate în acest scop. În preaj­ma zonei administrative și a celei de locuit, cârmuirea politică a vremii a dispus zidirea de cantine, dispensare ori grădinițe pentru copiii muncitorilor. Se păstrează chiar și numele câtorva din acele colonii: Tău-Bistra, Dobra, Fetița.

Când autoritățile statului au hotărât construirea barajului de la Oașa, au decis strămutarea clădirilor aflate în zona inundabilă, inclusiv a bisericuței din lemn și a cabanei lui Sadoveanu. Odată mutată, prin 1979, căsuța ce-i adăpostea oarecând pe scriitor și pe co­legii săi de vânătoa­re a fost trecută în structurile ­de protocol ale Ministerului de ­Interne. Bise­ricuța însă, care a slujit câțiva ani drept locaș de în­­­chinare pentru miile de muncitori aduși pe imensele șan­tiere hidroenergetice din zonă, a avut o soartă mai grea decât cabana. Unii susțin că la strămutare, din pricina șubrez­i­mii, a suferit numeroase daune; faptul a necesitat intervenții majore, făcute prin purtarea de grijă a Episcopului Emilian Birdaș, din Alba Iulia, a preotului Faur și a protopopului Viorel Porcaru. Alții afirmă că din vechea construcție s-au luat doar câteva elemente din lemnul neatins de stricăciune, incluzân­du-se în noua zidire, ridicată mai sus, la di­men­siuni mult mai mari. Restul edificiului ctitorit de Sadoveanu și de Ionel Pop a rămas acolo, pe fundul lacului, într-un loc doar de Dumnezeu știut. Biserica nouă a continuat tradiția celei vechi, devenind locaș de închinare pentru coloniile de muncitori, având ca slujitori preoți din Șugag. După finalizarea lucrărilor de pe șantier și plecarea muncitorilor, în 1988, s-a pus pro­ble­ma înființării unei mici chinovii, întemeindu-se astfel Mănăstirea Oașa. La început, au viețuit aici câteva maici, dar, din pricina zonei greu accesibile și a altitudinii mari, viața monahală s-a arătat destul de aspră pentru cu­ra­joasele că­lugărițe. Probabil din acest motiv, după anul 2000, Oașa a fost transformată în chinovie de călugări, ajungând foar­te cunoscută și apreciată grație intensei și frumoasei lucrări duhovnicești și misionare desfășurate îndeosebi în rândul tinerilor.

Pentru unii, care întârzie a în­țelege atașamentul lui Sa­do­vea­nu față de valorile Orto­do­xiei, ră­mâne o taină de ce ro­­­­­man­­cierul dorea să petreacă în preajma unei biserici așa ca la Sebeș ori ca la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț! Credem că răspunsul la aparenta dilemă îl știe Sadoveanu însuși, dar, mai cu seamă Dumnezeu, Care a fost martor la discreta lui pocăință, la dragostea sa față de valorile credinței în care s-a născut și a crescut.