Mircea Vulcănescu, apostol al etosului românesc. A fi în adevărul neamului tău
Undeva în paginile scrierilor sale, vlăstare ale veșniciei, Românul absolut afirma axiomatic că „limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”, rodind bogat în creațiile unei culturi ce mărturisește că „veșnicia s-a născut la sat”, acolo unde „se vindecă setea de mântuire”. Satul este locașul veșniciei, aici truditorul pământului întâlnește pe Ziditorul tuturor celor văzute și nevăzute, în trecerea tăinuită prin vămile vremii spre „lumea de dincolo”. Da, veșnicia are un început aici, pe pământ, martorul tăcut al celor petrecute transfigurate în efigia valorică a fiecărui neam și de aici nevoia de a ne întoarce la origini, cum odinioară Anteu spre a-și recupera forțele, atingând pământul.
Așezat, vorba Cronicarului, în calea tuturor răutăților, neamul nostru a căutat a le găsi rosturile pe care și-a întemeiat o cultură a supraviețuirii, având natura ca marele și îndelungă vreme singurul dascăl, de unde organicitatea și originalitatea ei. Valoarea ei cardinală o aflăm în răbdare, care, departe de a fi o atitudine pur contemplativă, dezvăluie… învăluind un dinamism armonios al nuanțelor, care se cheamă una pe alta, împreună mărturisind lumina cea dintru începuturi. De aceea, România este pentru Mircea Vulcănescu o dimensiune a existenței, cum spunea țăranul: „Pe noi aici ne-a lăsat Dumnezeu”. Da, suntem lăsați aici de Părintele ceresc să sfințim pământul, cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru. Statornic pe pământul străbun, sufletul românesc s-a confruntat, de-a lungul veacurilor, cu mai multe „ispite” (încercări), tot atâtea „veleități de a fi în mai multe feluri printr-o serie de tentații, fără de care, spun bătrânii, nici raiul nu ar fi posibil fără ele. Și, cum era nevoie de un punct de sprijin spre a nu fi furat de viiturile răutăților din lume, românul și-a aflat cu „astrele, cu codrul, frăția aceasta universală a lucrurilor omenești, cu ale firii...”
De-a lungul timpului, ispitele nu se schimbă, de schimbat urmând a se schimba doar sensul. Ca și la traci, două inimi se zbat în sufletul său, una e chemarea pământului din care suntem plăsmuiți cu mâna de Domnul Bun, a doua, „ideea destinului”, într-o primă instanță respinsă chiar de el însuși, care avea a reveni ca la o matcă. I se mai spune soartă sau ursită, un fel de preexistență ce se alcătuiește dintr-un prezent continuu al neamului. O înțelegem prea bine în balada Mioriței, unde ciobanul roagă mioara să spună „măicuței” că s-a însurat, dar nu și că „la nunta mea a căzut o stea”, semn inconfundabil al stingerii din viață… E ca și cum rostul anume al rostirii este să învăluie nerostirea într-o mantie, pregătind-o pentru drumul lung, început cu „a fost odată ca niciodată”, într-un etos al trecerii sau ca o transhumanță: „Soarele la zenit ține cântarul zilei/ Cerul se dăruiește apelor de jos/ Cu ochi cuminți, dobitoacele în trecere/ își privesc fără spaimă umbra în albii/ Frunzare se boltesc adânci peste o întreagă poveste”. Mai mult, există ceva și „dincolo”, trans-obiectiv, valorificat în genul ambigen (nu neutru), iar mai aproape de noi, surprins de Ștefan Lupașcu, logicianul care a conceput legea terțiului inclus, ilustrată foarte bine de fizica subcuantică; o logică a lui „și… și”, și „nici... nici”. Mai amintim pe Grigore Moisil, care vorbea de „pluralismul logic”, sau pe Petre Botezatu, care propune o logică a raționalismului. Din toate transpare o permisivitate secundă, acea „îngăduință”, indulgență, îndurare de care este capabil numai omul dăruit cu har de la Dumnezeu. Un fel de învoială, acceptare a celuilalt ca necesar existenței tale.
Pare adevărat că pe aici, cum spune o legendă, a trecut Sfântul Petru cu Dumnezeu și, primiți de o familie de țărani săraci, dar bucuroși de oaspeți, au fost ca oaspeți dragi, cu toate că se trecuse binișor de crucea nopții. Mai mult, le-a pus și ceva în traistă pentru drum. La plecare, când întâiul chemat a rugat să le dăruiască ceva pentru ospitalitatea lor, Dumnezeu a spus că nu au nevoie de nimic, având tot ce le trebuie... Atunci, Petru a spus: „Doamne, fă să-și vadă sufletul”. Și a făcut-o prin darurile sale generos risipite în creațiile științifice și culturale, de la poezie la matematică, de la chimie și fizică la istorie, filosofie, teologie. Despre toate, mărturie demnă de crezare dă limba în care nu avem, bunăoară, genul neutru propriu-zis, ci ambigen, acel „corcit”, în care ambele trăsături coexistă funcțional. Dreptul la viitor este dat de ființarea „în” adevărul neamului tău, pentru că, desprins din Adevărul care e Fiul lui Dumnezeu, aduce libertatea, tot un dar divin în virtutea căruia, cum scrie Sfântul Pavel, toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt ziditoare. Demersul lui Mircea Vulcănescu folosește o metodologie proprie inspirată din fenomenologie, care i-a îngăduit o viziune cuprinzătoare „despre” români ca dimensiune a existenței. Ideea a fost preluată ulterior de Constantin Noica, într-o aplicație restrânsă, „Rostirea filosofică românească”. De recunoscut, nu a recunoscut niciodată, dar unii martori spun că ar fi afirmat că fără „Dimensiunea românească a existenței” nu ar fi existat „Rostirea”. E o trecere abia perceptibilă de la „cuminte” la „cum se cade” românului a fi, la „cu minte”, expresie a cărei subtilitate surprinde sugestiv viclenia rațiunii de a folosi mintea și pentru alte… servituți.
Considerat de Mircea Eliade cel mai bun din generația sa, patronată spiritual de Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a dăruit un fel de prezent continuu al istoriei neamului nostru. Aici pleci de la un fapt real și ajungi neobservat în legendă, pentru că întreaga realitate îmbrățișează și mărturisește o taină. Legenda surprinde esența istoriei într-un răboj al inimii care, simțindu-se sub vremi, le poartă nu sub semnul cantitativului, ci al dăinuirii, nu al măsurabilului precis configurat, ci al unei depășiri într-un orizont unduit. Spunea testamentar că „există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preț - România românilor, România viziunii românești. Ea singură contează”, și asta pentru că se confruntă cu întrebarea: „Sunt sau nu sunt în adevăr?”. „Dimensiunea românească a existenței” a fost concepută ca o replică la celebra „Schimbarea la față a României” a lui Emil Cioran, care mai târziu, recunoscându-și neîmplinirea, scria: „Dacă talentul meu ar fi la fel de mare ca generozitatea ta, aș vrea să-ți arăt că oaia ta suferă de gălbează”. Dar nu a fost așa și destinul le-a pecetluit viața exemplar - Emil Cioran s-a stins din viață singur, într-un sanatoriu din Paris, bolnav de Alzheimer; Mircea Vulcănescu în închisoarea de maximă siguranță de la Aiud, rugându-i pe cei de din preajmă „să nu ne răzbunați”. El, desigur, o făcuse, dar se gândea la cei care, dorind a face dreptate, i-ar fi dijmuit jertfa.
Acad. Nicolae Boșcaiu, și dumnealui deținut politic la Aiud în aceeași perioadă, ne-a confirmat adevărul acestui testament al sfântului de la Aiud. Și-a trăit fidel, astfel, idealul de a fi „în adevărul neamului său”, aducându-se jertfă și rugând pe cei prezenți să nu fie răzbunați. Răzbunarea ștergea valoarea adevărului și lipsa ei este o componentă esențială a felului în care românii au înțeles să se lepede de sine spre a-L urma pe Hristos. Este mesajul principal reliefat și de Simion Mehedinți în „Creștinismul românesc”, pentru că, numai „în adevărul neamului tău”, situat în miezul acestui adevăr, poți cunoaște „dacă ești așa cum se cade să fii”. Conservare, deci, și nicidecum revoluție și răsturnare și abia asta este „a fi român!”. De aceea, românul ține atât de mult la datini ca liantul unei solidarități în timp și peste timp ce a devenit, paradoxal, mai puternic pe măsura înmulțirii încercărilor venite de pretutindeni. Într-un anume fel, evoluția faptelor i-a dat dreptate, câtă vreme, iată, astăzi teoreticienii culturii recunosc aproape unanim că trăim într-un „timp al derizoriului”, rezultat firesc al nevalidării principiilor, confuziei metodelor și al interminabilei gâlcevi în jurul definirii conceptelor. Altfel, sub „bombardamentul” de senzații, gândirea se atrofiază, imaginația se stinge și răspunderea dispare. Omul nu mai aude întrebarea lui Dumnezeu ca odinioară: „Adame, unde ești?”.
Întâietatea eticului față de economic
Mircea Vulcănescu operează o disociere cu valoare metodologică cardinală, atunci când afirmă că un lucru poate fi prezentat în două feluri - „în” și „despre”, marcând poziția subiectului cunoscător față de obiectul de cunoscut. Mai întâi a vorbi „în”, nu doar în deplină cunoștință de cauză, ci și o situare într-unul și același perimetru existențial, ființând cugetător. Abia apoi urmează a vorbi „despre”, punând o distanță între subiect și obiect ce permite valorizarea exterioară. În acest orizont problematic, omul este confruntat cu o singură problemă - nu kantiana întrebare „Ce trebuie să fac?”, ci dacă ești în adevărul neamului, dacă nu te-ai înstrăinat de el, incapabil a vorbi altfel decât „despre”. Cea mai semnificativă întrupare a acestui adevăr este „Cumințenia pământului” a lui Constantin Brâncuși, care, neîncadrându-se nici pe departe în rigorile canonice ale frumosului, neavând farmecul unei zâne, nici majestatea unei regine sau grația unei muze, nu impresionează, ci subjugă cu puterea unei taine, al cărei sublim este al însușirii reciproce. Adică, după cuvântul lui Blaga, „trăim în una și aceiași lume/ prin urmare nu suntem atât de departe unul de altul”, împărtășim un același destin chiar dacă în forme diferite, care anume sunt astfel ca să ne putem înfrăți unii cu alții. La o privire mai atentă putem observa o consonanță a concepțiilor despre mentalul românesc al lui Mircea Vulcănescu cu aceea întâlnită la marii gânditori interbelici. Astfel, ființa ființei noastre este lipsită de gravitate, ceea ce, nefiind nici pe departe o desconsiderare axiologică, înfățișează românul ca un om, care, presimțind veșnicia din care am venit și spre care ne îndreptăm, face ca percepția dramei să-și piardă din acuitate, să se înmlădieze în baladă și doină.
Coșbuc personifică doina într-o copilă căreia îi spune „tu ești gata de-a pururi să plângi/ Și când ești tristă doino/ Tu inima ne-o frângi/ Dar nu știu cum e bine/ Când plângi, în urma ta/ Noi plângem toți/ și-amarul mai dulce ni-i așa”. Toate își au obârșia într-o „ispită inițială”, o „încercare” de la care românul pleacă spre a reveni legat ca de un cordon ombilical. Nu suntem un popor demonic, nici pe departe. Nu spunem NU lui Dumnezeu, acceptăm, dar adăugăm că noi gândim altfel și… mai bine. E și aici o amplă desfășurare în care nu primează exactitatea, ci ordinea, acea „plinire a vremii”, ca și cum am fi, și suntem, un suflet ale cărui vârste se înșiruie ca mătăniile în rostirea rugăciunii, una de slavă adusă lui Dumnezeu de oriunde ne-am afla. Rânduiala se află și între încercările care și-au pus amprenta pe istoria noastră ca pe o amplă frescă în care se pot descifra: ispita dacică, inițială, urmată de cea greco-bizantină, una slavă dublă - slavo-balcanică, și o alta a Rusiei lui Dostoievski - după care au fost franceză și germană. Și toate au amprentat sufletul românesc, fără a reuși să-l desfigureze, să-i abolească natura, ci mai degrabă să-i accentueze trăsăturile de bază și să-i îmbogățească nuanțele. Poate acum ar fi adăugat și ispita americană sau, mai nou, cea mare a globalizării, însă peste toate aflăm dăinuirea, miezul fierbinte al credinței străbune, o spune din veac în veac țăranul român, om al pământului, pe care l-a lăsat Dumnezeu, „noi aici am fost și-om fi”. În această manieră, „creștinismul românesc”, cum îl numea Simion Mehedinți, eticul are un statut primordial față de economic spre o conviețuire armonioasă în care neînțelegerile se rezolvă prin îngăduință, „ca să fie pace pe pământ”.
Ispitele cărora neamul nostru a fost nevoit să se împotrivească au condus la constituirea unor tradiții puternice ce circumscriu un etos propriu, „omul românesc”, fiind interpretat ca „o realitate ce stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, o unitate pentru care pământ, trecut, lege, limbă, datini, obiceiuri, cuget, credință, virtute, muncă, așezăminte, port, dureri, bucurii și semne de trăire laolaltă, stăpâniri și asupriri constituie doar chezășii, semne de recunoaștere, temeiuri care au asigurat trăinicia unei specificități inconfundabile prin timp, căruia avea să-i dea ceva din sufletul său cu o alcătuire doinitoare. Așa se face că omul însetat de existența concretă și de putere, ca mijloc de a o obține, nu mai vede practic nici o ierarhie a valorilor, se urmărește „plăcerea”, și nu „bucuria”, și omul rătăcește pentru că, odată cu renunțarea la transcendență, el s-a prăbușit în sine și a devenit un Sisif, cum avea să-l teoretizeze mai târziu Camus, sau gânditoarea existențialistă Simone de Beauvoir, cum „toți oamenii sunt muritori”, într-o nivelare mai dramatică decât moartea însăși, care parcă dispare de sine. Să-l ascultăm cu studenții de odinioară: „… Știu că sunteți toți ocupați (am fost, sunt încă student). Știu nenumăratele nevoi practice, nenumăratele siluiri pe care le suferă din partea vieții cerințele de viață ideală. Dar, repet! Fără preocupare de cele spirituale, adică fără un timp de reflecție, de meditație, de gânduri, dacă vreți hai să-i zicem mai precis de rugăciune, nu este progres spiritual, mai mult, nu este omenie. Și pentru asta... mă afund cu capu’n carte… seara’n genunchi și stâlp la Liturghie. Așa da, vorba lui Nae, «asta este ortodoxie»!
Încă odată… Adevărat! Nu cred în politică. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila. Nici umanitatea. Adevărat! Nu cred în politică. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila. Nu vreau omul abstract, nici «umanitatea», ci OMENIA”. Cuvântul „omenie” se pare că este propriu limbii noastre până unde se face sublinierea cu caracter oarecum redundant, ca în expresia „fii om de omenie”.
O asemenea concepție nu avea cum să fie pe placul comuniștilor, tocmai instalați la conducere de o putere străină, care au inventat degrabă motive pentru a fi arestat și întemnițat la Aiud, între decembrie 1947 și 15 ianuarie 1948, la Secția a IX-a Criminală, a Curții de Apel București. Era în decembrie 1947. Semnificativă această judecată în ziua de naștere a Românului absolut. Atunci s-a derulat procesul Guvernului Antonescu și au fost judecați mai mulți membri ai Guvernului. Nu s-a ținut seama că Mircea Vulcănescu nu era membru al Guvernului, că prezența lui a fost accidentală, fusese cooptat anume pentru o serie de probleme economice pe care le-a și rezolvat, reușind să aducă beneficii țării. Nimeni însă nu era interesat, procesul fiind, ca atâtea și atâtea, o adevărată mascaradă. Având și pregătire juridică, Mircea Vulcănescu s-a apărat singur și pledoaria sa, „Ultimul cuvânt”, a fost apreciată de juriști ca fiind imbatabilă… doar că verdictul fusese dat înainte de proces. Recursul avea să reconfirme condamnarea la opt ani de temniță grea, degradare civică și confiscarea întregii averi. Cum a fost și traducător, martirul de la Aiud a fost fascinat de poezia lui Rilke: „Dă Doamne, fiecăruia moartea sa/ cea ce se iscă din viața în care/ de sens, de iubire, chin avut-a parte”. Moartea a fost una de iubire martirică, pentru că, o știm de la Hristos, iertarea este forma supremă a iubirii, or, cel care a trăit „în adevărul” neamului său, nu doar că iertase, dar s-a rugat de toți care-i vom urma să nu-i răzbunăm. Acum se odihnește neștiut, dimpreună cu alți martiri, în cimitirul „Râpa robilor”, unde se înalță ca lumină pentru veșnicie Biserica Înălțării Sfintei Cruci, ctitorită din inițiativa părintelui Justin Pârvu, alt martir al neamului românesc. De la sfinția sa am învățat că de „nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde neamul”, fiindcă dreapta credință a fost „cheia dăinuirii neamului nostru”. Poate și moștenire de la daci, neamul nostru are o cultură a sfințeniei ca taină, în ideea că dacă pe Dumnezeu, Ziditorul a toate, nimeni nu L-a văzut vreodată, nu se cade ca noi să facem caz de faptele noastre cele bune, pe care se cuvine a le face în numele și în fața lui Dumnezeu de la care vine „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. Scria Martirul în duhul străbunilor că adevărata sfințenie nu trebuie să se arate și pomenea cu respectuoasă dragoste despre bătrâna ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei de atâtea mătănii. Nu o vedea nimeni, dar Domnul îi învăluia cu iubire plecarea genunchilor inimii și trupului ca biruință asupra atacurilor perfide ale răului. Ea știa, în simplitatea ei, ca tot neamul, că răul nu există, nu are ființă, ci, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, este doar „o absență” a binelui, care oricând o poate plini, când omul face voia lui Dumnezeu.
Un singur ideal - unirea tuturor forțelor pentru clădirea României Mari
Mircea Vulcănescu s-a considerat pe sine ca orientat spre dreapta tradiționalistă, „adică legat de izvoarele de gândire ale trecutului, dar căutând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit adesea să ia în publicistică atitudini neconformiste, fapt care a făcut să fie considerat fascist de cei de stânga, când comunist de cei de dreapta burgheză, în realitate am căutat să afirm o atitudine spiritualistă, tradiționalistă și ortodoxă, apropiată de înțelegerea românească și țărănească a existenței, a Ortodoxiei și o colaborare a tuturor forțelor tinere la clădirea unei Românii mari și puternice”. În relație directă cu acest crez pecetluit jertfelnic se cuvine a-i judeca și înțelege viața și opera spre a o face roditoare într-un mod de a fi în zarea veșniciei, pe care a răscumpărat-o cu o operă de căpătâi pentru cultura noastră și a îmbogățit-o cu jertfa vieții martirice, înțelegând profund rolul suferinței, pierdut în lumea contemporană. A acelei suferințe pentru care se ruga Blaga să rămână ca singură legătură între „noi și Tine”, cum le aflăm Fericirile date de Hristos și din care reținem „Fericiți veți fi când vă vor prigoni și vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri”. Și-a trăit viața „în adevărul neamului în care s-a născut”, pentru care autoritatea și libertatea nu sunt concepte disjuncte și se regăsesc ca unitate în comuniunea iubirii, care, o spune Apostolul neamurilor, „nu cade niciodată”. Această moștenire ne este dată a o îmbogăți priveghind ca trecerea timpului să ne fie încredere în viitorul al cărui temei de nădejde e pus de înaintași. Poate așa vom dărui din noi înșine un sens derizoriului ce tinde să ne înghită și ctitorii rost vieții și ea dăruită spre a o trăi „în” comuniune, omul fiind în tot ce gândim, grăim și făptuim și nu oricum, ci cum îndemna Kant, având omul întotdeauna scop și niciodată mijloc. Altfel, vorba străbunilor, „a fi mare nu-i mirare, a fi Om e lucru mare”.