Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (L)

Unii episcopi au cerut eludarea de la scoaterea în monahism a unor călugări pe care dorea să îi aibă ca apropiaţi colaboratori. De pildă, Episcopul Teofil Herineanu al Clujului a încercat să-l salveze pe ieromonahul Justinian Chira (viitor arhiereu-vicar la Cluj, apoi eparhiot al Maramureşului), stareţ la Mănăstirea „Sf. Ana”-Rohia, vizat pentru excluderea din monahism, deoarece era considerat „rău cetăţean” de către autorităţile statului. În urma intervenţiei la Departamentul cultelor, practic, s-a obţinut o amânare. Stareţul de la Rohia urma ca, „în mod provizoriu, să fie transferat la Mănăstirea Nicula”, iar împuternicitul de culte din regiunea Cluj trebuia „să-l supravegheze îndeaproape şi după găsirea unui element corespunzător să propună episcopului scoaterea lui Chira Justinian din rândul călugărilor”.

Pentru a accelera procesul scoaterilor din monahism şi al desfiinţării mănăstirilor, Departamentul cultelor a cerut, din nou, Sfântului Sinod adoptarea unui nou regulament monahal, care pentru autorităţile statului era ca şi intrat în vigoare din aprilie 1959. Noul document era aprobat de către Sinodul Permanent al Sfântului Sinod la 3 iulie 1959, după o serie de negocieri purtate în special cu Patriarhul Justinian.

În esenţă, noul regulament era acelaşi, însă foarte mult simplificat, fiind însă excluse prevederile legate de pregătirea monahilor. Nu se mai vorbea absolut deloc de cursurile de alfabetizare, elementare, şcolile monahale şi atelierele mănăstireşti ca sursă de întreţinere a monahilor. Noul text avea un conţinut lipsit de mirosul duhovnicesc, precum întâlnim la regulamentul din 1950, unde aproape în toate capitolele se găseau invocate canoane şi argumente patristice. De asemenea, noul regulament avea un caracter mai restrictiv, poate prea limitat, actul decizional, privind vieţuirea monahală, ajungând chiar de competenţa Sfântului Sinod, aşa cum era în perioada modernă. De pildă, etapele de încercări pe care candidatul la monahism trebuia să le parcurgă se făceau numai cu aprobarea chiriarhului (art. 21-33) şi pe o perioadă mai lungă de timp (între 6 luni şi 3 ani). La art. 35 se prevedea ca tunderea în monahism să se facă numai cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea chiriarhului (art. 34). Candidaţii la tunderea în monahism puteau fi dintre absolvenţii studiilor teologice (seminar sau institut), cu o perioadă mai mică de încercări, dar numai după satisfacerea stagiului militar (art. 37), un ultim aspect care trebuia respectat şi de către ceilalţi candidaţi (art. 19), care puteau avea numai studii elementare (art. 17), dar care erau supuşi mai multor încercări. În noul regulament nu se mai invoca vârsta de 21 de ani sau majoratul ca limită de etate pentru intrarea în monahism. Această limită de vârstă era impusă de absolvirea studiilor teologice, care se făcea cel puţin la majorat, iar în cazul celorlalţi candidaţi rămânea o situaţie deschisă. Aici se poate specula pe faptul că, fie autorităţile statului aveau în vedere încă din vara lui 1959 adoptarea unui decret care să limiteze vârsta monahilor, fie au fost sinodali care pentru a nu se mai confrunta cu probleme de acest gen îşi asigurau o portiţă legală pentru tunderile în monahism. Cert este că, spre sfârşitul anului 1959, când devenea oficial acest regulament, problema vârstei monahilor era deja reglementată printr-un decret de stat.
Alte restricţii sunt prevăzute în cazul conducerii mănăstirii, stareţul este „numit direct de chiriarh” (art. 45), nemaifiind ales de sobor, aşa cum era în regulamentul din 1950 (art. 28), inclusiv cu detalii legate de procedura alegerii (art. 28-33). În schimb, viaţa de obşte în noul regulament nu mai era obligatorie pentru toate aşezămintele monastice din Patriarhia Română, deoarece era prevăzută inclusiv viaţa idioritmică (art. 71).
O altă schimbare prevedea statutul juridic al mănăstirii, la art. 15 stipulându-se că „mănăstirea este persoană juridică”, faţă de vechiul regulament unde aşezământul monastic se enunţa ca „persoană juridică de drept public (art. 4)”. (Va urma)