Monografie închinată episcopului Miron Cristea

În spaţiul cultural bănăţean a apărut de curând cartea semnată de pr. dr. Daniel Alic, intitulată „Eparhia Caransebeşului în perioada păstoririi episcopului Miron Cristea (1910-1919). Biserică şi societate“. Aceasta încheie o serie de monografii închinate deopotrivă ierarhilor şi Episcopiei Caransebeşului, începută cu Ioan Popasu, continuată apoi cu cele dedicate lui Nicolae Popea şi Traian Bădescu. 

 

Este un caz fericit când o eparhie are reconstituită istoria sa pentru aproape trei sferturi de secol. Monografia închinată episcopului Miron Cristea în timpul păstoririi sale pe scaunul de la Caransebeş completează o serie de cărţi apărute în ultimii ani despre patriarhul şi primul-ministru Miron Cristea, doar perioada slujirii sale la Caransebeş fiind necunoscută cercetării istorice. Din această perspectivă este o contribuţie nouă, originală în totalitatea sa. La aceasta aş dori să adaug importanţa cărţii părintelui dr. Daniel Alic pentru reconstituirea activiţăţii lui Miron Cristea la Mitropolia din Sibiu, un alt subiect mai puţin cunoscut. Una din temele cu care debutează volumul este lunga vacanţă a scaunului episcopal, de 16 luni, explicată, pe bună dreptate, prin conflictul de interese şi de opinii dintre cele două grupări ce se confruntau în Banat: cercurile româneşti care susţineau guvernul, dominate de deputaţii Burdia, Siegescu, Szerb, Duca de Cadar şi susţinătorii PNR, coordonaţi de grupul din Lugoj, format din Brediceanu, Branişte şi protopopul George Popovici. Cartea descrie pe larg alegerile de episcop la Caransebeş din anii 1908-1909 şi demonstrează că nu opiniile politice au prevalat la votul acordat la nici unul dintre cei menţionaţi. Aşa cum mărturisesc unii contemporani, cum au fost Pavel Jumanca sau Aurel Moacă, sinodul elector s-a divizat în funcţie de criterii ce priveau mai ales personalitatea candidatului. Nu trebuie omis rolul guvernului în actul electoral, care avea puteri deosebite, în pofida autonomiei bisericeşti consacrată prin lege. Dacă la primele două alegeri pentru scaunul din Caransebeş cel ales de sinod nu a fost confirmat, în cazul lui Miron Cristea lucrurile au stat altfel. Biografia intelectuală a lui Miron Cristea, reconstituită de părintele Daniel Alic, relevă o formaţie şcolară de excepţie, o vocaţie de lider, demonstrată de responsabilităţile deţinute la societăţile studenţeşti din Năsăud, Sibiu sau Budapesta, unde a studiat. A obţinut doctoratul în Litere la Universitatea din Budapesta cu o teză despre Mihai Eminescu. După încheierea studiilor, la 1 iulie 1895, a fost numit secretar al consistoriului, coordonator al Fondului epitropesc, calitate în care s-a ocupat de rezolvarea dotaţiilor parohiale şi a sumelor cu care statul sprijinea financiar preoţii. În acest scop a lucrat opt luni la Ministerul de Culte, perioadă în care a stabilit relaţii la cel mai înalt nivel. Pe baza rapoartelor sale, mitropolia a întocmit proiectul prezentat dietei. Cariera sa a evoluat apoi foarte repede ca deputat în sinod, în Congresul naţional, ca asesor pe viaţă salarizat al Consistoriului arhidiecezan şi redactor responsabil la „Telegraful Român“. În momentul când a fost ales de sinod, Miron Cristea avea legături foarte bune cu Ministerul de Culte, cu cercurile mitropolitane, cu o parte a deputaţilor guvernamentali, cu episcopul greco-catolic Vasile Hossu, influent la guvern, cu grupul de la Belvedere, cu fruntaşii PNR din Banat şi Transilvania, la care trebuie adăugată diplomaţia personală. A ştiut să-şi facă relaţii în cele mai diverse cercuri. A avut relaţii foarte bune în România cu cercurile liberale prin Ionel Brătianu, Ioan Bianu, cu arhiereii de peste munţi, fiind cel care a şi propus un fond pentru ridicarea Catedralei mitropolitane din Bucureşti. Cartea părintelui Alic oferă informaţii foarte bogate despre activitatea lui Miron Cristea ca episcop la Caransebeş. S-a comportat după modelul lui Şaguna, nu numai ca un lider bisericesc, ci şi unul naţional. Cuvântul rostit la întronizare a fost un veritabil program de păstorire, fiind preocupat să aşeze eparhia divizată şi bulversată de diferite facţiuni, să o stabilizeze. Un capitol distinct prezintă bogate informaţii despre organizarea eparhiei, despre sinoade şi deputaţii sinodali, despre comisiile sinodale, despre consistorii şi senate, despre căsătorii sau numărul credincioşilor. Prezintă cele 11 protopopiate cu datele despre conducerea acestora, numărul comunelor încorporate, populaţia şi structura lor confesională. Un capitol aparte se ocupă de parohii, preoţi şi capelani, de conferinţele bisericeşti. Episcopul Miron Cristea s-a implicat activ în viaţa comunităţilor bisericeşti. A vizitat parohiile, a sfinţit biserici, a hirotonit preoţi. În perioada păstoririi sale au fost sfinţite 16 biserici, s-au ridicat şi altele noi care nu au mai apucat să fie sfinţite. Numai în Protopopiatul Vârşeţ au fost sfinţite cinci biserici noi. În aceeaşi notă, aduce informaţii inedite în totalitate despre iniţiativele economice şi sociale ale episcopului, despre eforturile episcopiei pentru susţinerea comunităţilor în timpul războiului, despre rolul episcopiei în revigorarea Astrei în Banat după 1910, despre dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor româneşti, despre activitatea naţională a episcopului în contextul tratativelor PNR cu Guvernul Ungariei. În timpul Marelui Război, episcopia a desfăşurat o prodigioasă activitate. A intervenit în sprijinul preoţilor urmăriţi şi arestaţi, mobilizaţi sau internaţi în lagărul de la Şopron, pentru a micşora pagubele provocate de rechiziţiile de război, a clopotelor, cupolelor, ornamentelor. A fost obligat să ia atitudini publice pentru susţinerea statului şi a războiului, preocupat să salveze episcopia în primul rând. Din toamna anului 1918, calitatea de lider naţional a lui Miron Cristea s-a afirmat plenar, activitatea lui fiind pe larg prezentată în capitolul despre episcopie şi Unirea din 1918. A fost mereu în prima linie şi pe plan local, şi la nivelul Consiliului Naţional Român Central. A fost în delegaţia care a prezentat regelui actul de unire cu România. După 1 decembrie 1918 s-a implicat în activitatea mitropoliei şi a Consiliului Dirigent. Cartea părintelui Alic se încheie cu instaurarea administraţiei româneşti şi intrarea Armatei române în Caransebeş, respectiv cu alegerea lui ca mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919. La origine o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Timişoara, foarte valoroasă prin bogăţia de informaţii arhivistice noi, aduse în cercetarea ştiinţifică, prin diversitatea tematică pe care autorul a controlat-o foarte bine sub toate aspectele, cartea este una dintre cele mai valoroase contribuţii la istoria Bisericii Ortodoxe Române din Banat, la istoria Banatului, realizată în condiţii grafice deosebite de editurile Presa Universitară Clujeană şi Editura Episcopiei Caransebeşului, motive pentru care o recomand călduros spre lectură, felicitându-l pe autor.