Morala Crucii
Când aud la spovedanie cum cineva își mărturisește doar păcatele, chiar și cu zdrobire de inimă, îl întreb, pe cât de delicat pot, la final: „Dar relația cu Hristos... cum e?”. E îngrijorător când în Biserică se insistă mai mult asupra unui comportament moral decât asupra unei relații vii, autentice, personale cu Mântuitorul. Dacă trăim cu adevărat în Dumnezeu, atunci, de la sine, ca o consecință firească, toate faptele și cuvintele noastre se vor înscrie în sfera moralității. Dar morala nu e niciodată scop în sine (a se vedea și cazul „nebunilor pentru Hristos”, care pot fi un adevărat „scandal” pentru „morala publică”).
În limbajul nostru curent, felul în care vorbim despre păcat ne trimite mai degrabă cu gândul la săvârșirea unei infracțiuni decât la ideea unei „ratări a țintei”, imagine aflată la originea semantică a cuvântului grecesc amartía, cel mai uzitat cuvânt în Noul Testament pentru a indica ideea de păcat. Omul dorește să ajungă la ținta care e Dumnezeu/ îndumnezeirea, dar o ratează din varii pricini.
Și cuvântul desăvârșire la noi are mai degrabă conotații morale, trimițându-ne cu gândul la o stare spirituală superioară, ba chiar fiind confundat, în chip nefericit, cu ideea de perfecțiune. Mântuitorul spune tânărului dregător: „Dacă voiești să fii desăvârșit...” (Matei 19, 21). S-a tradus cu desăvârșit grecescul téleios, adjectiv derivat din substantivul télos - adică „scop, țintă, împlinire, finalitate” (în română avem cuvântul țel). Așadar, în acest context, desăvârșit trimite la ideea de a săvârși intensificată de prefixul de-. A merge, am spune, până la capăt, a fi împlinit întru totul. Hristos îl îndeamnă pe tânărul dregător nu la o simplă perfecționare morală, ci la împlinirea până la capăt a traseului său duhovnicesc.
E frecventă, din... păcate, confuzia între moralitate și viață duhovnicească. Fariseul era ireproșabil moral în multe privințe și împlinea riguros anumite porunci, dar asta nu „l-a înălțat” cu nimic, chiar dacă el crescuse în propriii săi ochi. Vameșul se vede pe sine păcătos, dar în templu taman el, dintre cei doi, a avut o atitudine duhovnicească, zdrobindu-și inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Faptul că pe toate le citim mai degrabă în cheie morală aduce, în timp, efecte catastrofale. Omul trebuie înțeles în toată complexitatea lui, cu luptele și căderile sale, dar și cu dorința lui de a pune mereu început bun. Judecățile lui Dumnezeu nu pot fi înțelese cu o minte neluminată de harul Duhului Sfânt.
Spre exemplu, în povestirea despre cel ce, de mai bine de zece ani, cădea în păcatul curviei în fiecare zi, deși tot în fiecare zi se zdrobea pe sine și făgăduia să nu mai cadă, aflăm că a fost luat de pe pământ într-un moment de pocăință. Obraznic, diavolul cerea acest suflet de la Hristos pe motiv că, oricum, va cădea iar și iar în desfrânare. Dar sentința Domnului e cu totul neașteptată: „Duhul lui îl voi încununa ca pe al unuia dintre sfinți, fiindcă în toți acești ani a răbdat fără să deznădăjduiască de mântuirea lui” (v. Cuviosul Teognost, Sfântul Amfilohie de Iconium, „Cuvinte despre pocăință și moarte”, Doxologia, 2014, pp. 31-37).
Evident, cele de mai sus nu sunt o pledoarie pentru un soi de relativism moral sau pentru prezumția că putem păcătui fără grijă fiindcă Dumnezeu „oricum ne iartă oricât am greși”. Nici pe departe! Dar mi se pare că prea adesea insistăm pe împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ca și cum ele pot fi despărțite de Cel ce este izvorul acestora. Poruncile ne ajută pe traseul către Cer, precum luminile de balizaj călăuzesc în noapte un avion.
A transforma Crucea în morală înseamnă a-i rata în chip grav sensul. Morala Crucii este că Dumnezeu ne iubește și că L-a dat pe Fiul Său nu doar să asume firea noastră omenească, ci și să ia asupra Sa toate păcatele noastre, purtându-le pe lemnul Crucii. Morala acestei Jertfe nu este că trebuie să fim buni inclusiv cu cei răi, ci că suntem chemați să iubim până la capăt, precum El ne-a iubit pe noi. Căci El, „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit (capăt n.m.) i-a iubit” (Ioan 13, 1).