Mutarea Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan; Sf. Voievod Neagoe Basarab; Sf. Cuv. Platonida de la Argeş (fosta Despina Miliţa, soţia Voievodului); Dreptul Ghedeon

Mutarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan (†101)

El „era din Betsaida Galileei, fiu al pescarului Zevedeu. Pescuind Zevedeu odată la Marea Tiberiadei alături de fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i‑a chemat pe fiii săi, zicând: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni» (Matei 4, 19). Deci, lăsând aceia pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus. Apostolul Ioan a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, de la care învăţase să creadă că Hristos este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii. Astfel, cunoscându‑L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost unul dintre cei 12 Apostoli aleşi de Iisus, fiind cel mai tânăr din ceata Sfinţilor Apostoli. Tradiţia Bisericii arată că el a trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic, adică până în preajma anului 100. Sfântul Ioan era, apoi, unul dintre cei mai apropiaţi şi mai iubiţi Apostoli ai Domnului Iisus, fiind singurul Apostol care a mers cu Iisus până la piciorul Crucii. El este ucenicul căruia Domnul i‑a încredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Înălţarea lui Hristos la cer, Ioan era unul dintre «stâlpii Bisericii», împreună cu Petru şi cu Iacob. După Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credinţa creştină, apoi, din porunca împăratului Domiţian (81‑96), Apostolul dragostei a fost surghiunit în insula Patmos, unde a vieţuit multă vreme. Tot acolo a scris şi Evanghelia, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96‑98), Sfântul Ioan s‑a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i‑a învăţat să păzească toate câte au auzit de la el și să aducă oamenii la Hristos. Fericitul Ieronim istoriseşte că Sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, cerea să fie dus la toate adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: «Fiilor, iubiţi‑vă unii pe alţii». Ascultătorii îl întrebau de ce repetă mereu aceleaşi îndemnuri. Iar el răspundea, zicând: «Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi‑o şi este de-ajuns». Sfântul Ioan s‑a mutat la Domnul în chip minunat, în al treilea an al împărăţiei lui Traian (98‑117), în Efes” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie).

Sfântul Voievod Neagoe Basarab (†1521)

El domneşte în Ţara Românească la începutul frământatului veac al 16‑lea, când politica românească din Muntenia este marcată de instabilitate datorată deselor schimbări de domnitori. Când ajunge domnitor, în anul 1512, de la începutul secolului 16 şi până la el fuseseră deja patru voievozi, dacă luăm în calcul şi domnia strălucită a lui Radu cel Mare, care se încheie în anul 1508, iar de atunci în doar patru ani se succed la cârma Ţării Româneşti trei domnitori: Mihnea cel Rău (între 23 aprilie și 9 mai 1508 - între 12 octombrie și 29 octombrie 1509), Mircea al III‑lea (29 octombrie 1509 - circa 26 ianuarie 1510) şi Vlad cel Tânăr (26 ianuarie 1510 - 23 ianuarie 1512).

În anul 1512, când este ales domnitor al Ţării Româneşti, Neagoe era un bărbat tânăr, a cărui formare intelectuală şi spirituală a fost influenţată de personalitatea isihastă a Sfântului Ierarh Nifon, pe care‑l cunoscuse pe vremea când acesta cârmuise Mitropolia Ungrovlahiei. De aceea, avea o aplecare deosebită asupra cărţilor şi, mai ales, a operelor marilor părinţi ai Ortodoxiei, trăitori ai isihiei. Toate acestea au definit înclinaţia lui către cele sfinte şi, mai ales, modul lui de a conduce ţara prin prisma spiritualităţii isihaste. În timpul domniei sale, viața spirituală ortodoxă a cunoscut o deosebită înflorire. El a ctitorit nestemata culturii şi civilizaţiei ortodoxe româneşti, Mănăstirea Curtea de Argeș, şi a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”.

Viziunea Sfântului Neagoe de domnitor creştin asumat se vede şi din Cuvântul-înainte de la Tetraevanghelul tipărit de Macarie la Târgovişte în anul 1512, unde domnitorul scrie: „Pentru că Dumnezeu, Cel căruia întru Treime ne închinăm, a binevoit să umple Biserica Sa cu cărți sfinte pentru folosul cititorilor, drept aceea și eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și de Dumnezeu păzitul și domn însuși stăpânitor Io Basarab (...) am râvnit pentru această de suflet mântuitoare carte Tetraevanghel, cu ajutorul Sfântului Duh și cu dragostea către sfintele Biserici. (...) Rog deci pe cei tineri, pe cei vârstnici și pe cei bătrâni, care veți citi sau veți scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptați iar pe noi care cu osârdie ne‑am trudit la această lucrare, să ne binecuvântați, pentru ca împreună slăvind pe Tatăl, din care sunt toate, pe Fiul, prin care sunt toate, și pe Duhul Sfânt, întru care sunt toate, să aflăm aici pace și milă, iar dincolo să ne bucurăm de lumină și fericire”. Din aceste rânduri remarcăm adâncimea teologică a cuvintelor sfântului voievod şi preocuparea lui ca supuşii săi să cunoască textul Sfintei Evanghelii. Pentru noi, cei de astăzi, este greu să înţelegem profunzimea gândirii teologice a conducătorului creştin de acum cinci veacuri, deoarece în timpurile noastre componenta spirituală nu mai ocupă un loc central în preocupările celor care ne conduc. Este foarte important să studiem ceea ce a scris sfântul voievod pentru a înţelege gândirea sa profund creştină. Spre exemplu, în lucrarea pe care o adresează fiului său, intitulată Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, Voievodul Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiul său Theodosie Vodă, domnitorul isihast scrie: „Iubitul meu fiu, mai înainte de toate se cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel înţelept, și ziua și noaptea și în tot locul. (...) Drept aceea să cinstim și să slăvim pre Ziditorul nostru și să‑i mulţămim ca celuia ce ne‑au făcut și ne‑au cinstit. (...) Și să pășim și să stăm spre privegherea cea de toată noaptea și mai ales în zilele cele mari și la praznicile cele dumnezeiești și în toate zilele vieţii noastre. Să păzim precum iaste legea și obiceiul și să vă feriţi de toate răutăţile și scârnăviile și spurcăciunile și să vă rugaţi lui Dumnezeu cu frică și cu cutremur, ca să se milostivească spre voi. Și lui Hristos să faceţi rugăciuni și mulţămire, cu cântări pentru toate cele ce ne‑au dat, cu rugă curată și cu trup și cu suflet neschimbat și neclătit”. Din aceste fragmente din celebrul său tratat vedem fundamentul oricărei domnii, şi anume credinţa în Dumnezeu şi respectarea moralei ortodoxe.

Din consemnarea athonită a lui Gavriil Protul, aflăm că, imediat după ce a luat domnia, Neagoe Basarab s‑a îngrijit de Mitropolia Ţării Româneşti: „Ridică Biserica cea căzută şi puse pe Macarie mitropolit a toată Ţara Rumânească”. În anul 1515 a adus moaştele Sfântului Nifon în ţară „ca să curăţească şi să tămăduiască greşeala Radului Vodă”. Moaştele au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, de la Mănăstirea Dealu, rostindu‑se rugăciuni pentru iertarea lui. Aşezate într‑un frumos chivot de argint, au fost înapoiate Mănăstirii Dionisiu, după cum consemnează părintele Mircea Păcurariu.

Cea mai importantă ctitorie a sa este mănăstirea din Curtea de Argeş, pe care a ridicat‑o între anii 1512 și 1517, fiind sfinţită de Patriarhul Ecumenic Teolipt al Constantinopolului, alături de care au slujit ierarhi şi preoţi din lumea ortodoxă.

În luna septembrie a anului 1521, Sfântul Voievod Neagoe Basarab se mută la Domnul şi este înmormântat în ctitoria lui de la Curtea de Argeş. Domnia lui este o epocă de lumină în istoria zbuciumată a voievodatului Ţării Româneşti din veacul al 16‑lea, iar pentru noi, un exemplu de conducere creştină şi de trăire isihastă a unui domnitor român.

Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeş - fosta Despina Miliţa, soţia Sfântului Voievod Neagoe Basarab - (†1554)

Ea „s‑a născut la anul 1485 şi a primit din botez numele de Miliţa. Ea făcea parte din familia despoţilor sârbi Brancovici, care au dat mulţi sfinţi Bisericii Sârbe, între care despotul Ştefan şi soţia sa, Anghelina, şi fiii lor, Ioan şi mitropolitul Maxim, care a păstorit o vreme şi în Ţara Românească. Din aceeaşi familie avea să răsară, în Transilvania, Sfântul Mitropolit Sava, Mărturisitorul dreptei credinţe. Miliţa a primit o creştere aleasă şi a învăţat ştiinţele vremii sale, iar părinţii i‑au insuflat iubire pentru Biserică şi pentru Ortodoxie, povăţuind‑o să‑şi trăiască viaţa cu smerenie şi credinţă în Dumnezeu. Miliţa a fost cunoscută şi cu numele Despina, care însemna Doamnă sau fiică de despot.

Deoarece Serbia căzuse sub otomani, iar familia Brancovici se afla sub stăpânirea regelui Ungariei, Miliţa a venit în Ţara Românească împreună cu unchiul ei, ieromonahul Maxim, şi cu bunica sa, Anghelina. În anul 1505, Miliţa s‑a căsătorit cu Neagoe Basarab, cel ce avea să ajungă, în 1512, domn al Ţării Româneşti. S‑a spus despre ea că era «unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române, foarte evlavioasă, iubind, ca şi Neagoe, clădirile, juvaerele, cărţile preţioase; bună soţie şi duioasă mamă, ea nu‑şi dezminţea neamul înalt din care se cobora». Şi‑a sprijinit soţul în lucrările sale de ridicare a unor lăcaşuri sfinte şi de alinare a celor săraci şi greu încercaţi din popor. Se păstrează tradiţia că, la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, terminându‑se banii din vistierie şi lucrarea nefiind isprăvită, Doamna Miliţa şi‑a vândut din averea şi din bijuteriile sale pentru a se desăvârşi şi împodobi casa lui Dumnezeu. De asemenea, a susţinut împodobirea mănăstirilor Bistriţa şi Vieroş. Tot ea a dăruit unor sfinte lăcaşuri din Ţara Românească, dar şi din Serbia şi Muntele Athos, unele veşminte şi acoperăminte care se păstrează până astăzi, lucrate cu multă măiestrie.

Doamna Despina Miliţa a fost mamă a orfanilor şi scăparea celor apăsaţi. Îi cerceta pe cei bolnavi, îi hrănea pe cei flămânzi şi adesea ieşea în taină din palatul domnesc pentru a duce alinare celor întristaţi.

A născut şi crescut în dreapta credinţă pe cei şase prunci ai săi: trei băieţi şi trei fete. Pe fiul cel mare, Teodosie, care era pregătit să urmeze la domnie, Despina l‑a povăţuit prin pilda vieţii şi prin cuvinte de îndemn, iar soţul ei a scris cunoscuta lucrare: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, în care tânărul moştenitor era sfătuit să urmeze o viaţă de virtute, plăcută lui Dumnezeu, şi să aducă pace şi bunăstarea poporului.

În septembrie 1521, după moartea iubitului ei soţ, Sfântul Neagoe, pe care l‑a plâns cu post şi rugăciune, Despina Miliţa a ajuns regentă a ţării, când fiul lor Teodosie a fost uns domn, deşi era foarte tânăr. Acesta însă a murit în anul următor. Alungată de vitregia vremurilor, ea s‑a retras pentru o vreme în Transilvania, la Sibiu, pentru ocrotirea celor două fete care i‑au rămas în viaţă, Stana şi Ruxandra.

Răbdând multe dureri, tulburări şi pierderea celor dragi, ea a înţeles că lumea este umbră şi vis. De aceea, arzând de dorul Celui Preaiubit, Hristos Domnul, şi‑a închinat viaţa slujirii Lui şi s‑a îmbrăcat în chipul îngeresc, luând schima monahală cu numele Platonida în obştea monahală a Schitului Ostrov, pe care ea însăşi l‑a ctitorit, vieţuind în aspre nevoinţe, în pace şi rugăciunea necontenită a inimii, după pilda bunicii sale, Sfânta Anghelina a Serbiei. Plină de Duhul lui Dumnezeu, Cuvioasa Platonida petrecea nopţile în priveghere, iar zilele în lucrare, cercetând pe celelalte surori şi întărindu‑le prin cuvântul blând şi pilda vieţii sale. A rămas neobosită în slujire, nelipsind de la pravilă şi liturghii, deşi trupul ei era slăbit de osteneli. La adânci bătrâneţi, a fost cuprinsă de o boală molipsitoare şi, întru răbdare și rugăciune, şi‑a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, în ziua de 30 ianuarie 1554, iar trupul i‑a fost aşezat cu cinste în Mănăstirea de la Curtea de Argeş, pe care a ctitorit‑o împreună cu soţul său, Sfântul Voievod Neagoe Basarab. A fost pomenită de generaţiile următoare ca o binefăcătoare a neamului românesc şi rugătoare înaintea lui Dumnezeu. Binecredinciosul domnitor Matei Basarab o amintea în hrisoavele sale ca luminata şi întru fericire răposata străbuna noastră, Doamna Despina, iar poporul i‑a păstrat amintirea cu evlavie din neam în neam” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie).