Muzeul renăscut în Săptămâna Luminată

Una dintre cele mai frumoase și faimoase instituții culturale bucu­reș­tene este Muzeul Național al Ță­ranului Român, care se deschide, la parter, cu expoziția permanentă „Lumea creștinească”, povestind relația profundă dintre lumea satului și credința în Dumnezeu. Vizitând-o și în trecut, credeam că știu ce e de știut. Mă în­șe­lam. Totul e foarte frumos, dar trebuie să faci un tur cu ghid, pentru că în spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste și sunt detalii care ușor ți-ar putea scăpa dacă nu ți-ar fi semnalate.

Ghidul nostru a fost Anamaria Iuga, șefa secției Studii Etnologice, recomandată de directorul muzeului, Virgil Ștefan Nițulescu, un ghid care nu doar că știe ce merită spus, dar o face cu pasiune și cu căldură.

De la ea am aflat în primul rând că MȚR, așa cum îl știe toată lumea, are o istorie tumultuoasă. În 1913 s-a pus piatra de temelie și există imagini cu evenimentul la care a participat fondatorul, marele istoric de artă și etnograf Alexandru Tzigara-Samurcaș, dar și familia regală. Pentru că a venit războiul, apoi criza economică, construirea a durat până în 1941. Instituția s-a numit, consecutiv, Muzeul de Etnografie și Artă Națio­nală, Muzeul de Artă Națio­nală Carol I, Muzeul de Artă Populară al Republicii, Muzeul Lenin-Stalin, Muzeul Partidului Comunist, Muzeul Satului și de Artă Populară (după unificarea cu Muzeul Satului).

Comuniștii i-au adăugat un nou corp de clădire, în care se află și o sală de spectacole și unde se organizează expoziții temporare, au loc proiecții cinematografice și alte evenimente culturale, inclusiv pentru copii, precum ateliere de creativitate, iar în curte sunt demult celebrele târguri de produse tradiționale și de antichități.

Clădirea veche a intrat într-un șan­tier de consolidare în 2016 și s-a redeschis anul trecut, în Săptămâna Luminată. „Am făcut gestul acesta cumva simbolic, pentru că, după Revoluție, când s-a des­ființat muzeul partidului și a venit ca director Horia Bernea, MȚR a fost deschis în a doua zi de Paște din 1993. Pentru Horia Bernea, Irina Nicolau, Ioana Popescu, Georgeta Roșu și toți muzeografii care au lucrat aici în perioada anilor 1990, lucrul acesta a fost foarte important, pentru că noi veneam după 45 de ani de comunism, când religia era pusă sub preș. A fost un gest de mărturisire pe care și l-a asumat Horia Bernea, cu atât mai mult cu cât era născut de Ziua Crucii, în 14 septembrie! Așa că, de mai mult de 15 ani, am decis că Zilele Muzeului se desfășoară întotdeauna în apropierea acestei sărbători”.

După consolidare s-a redeschis întâi parterul (iar recent și etajul), cu expoziția permanentă Legea creștinească. „De ce am redeschis expunerea Bernea? Pentru că, în 1996, muzeul nostru a primit premiul EMYA, European Museum of the Year Award, unul dintre cele mai prestigioase pe care poate să le primească un muzeu. Suntem singurul din țară care a primit acest premiu. Deci sărbătorim anul acesta 30 de ani de la premiu, dar și 120 de ani de la înființarea muzeului, în 1906, în fosta clădire a Monetăriei Statului, care s-a dărâmat la un moment dat pentru a fi construită cea în care funcționăm astăzi”.

90.000 de povești

„Țăranul român este un om credincios, care a avut mereu nevoie să fie sigur de protecția divină. Lucrul acesta se reflectă inclusiv în obiectele pe care el le-a creat: foarte multe dintre ele poartă semnul crucii pe ele. Bunica mea, de exemplu”, povestește Anamaria Iuga, „pleca de acasă la muncile câmpului făcându-și semnul crucii, iar înainte să taie pâinea făcea pe ea semnul crucii. Și orice lucru trebuia început cu gândul la Dumnezeu. În viața țăranului român, religia este și azi foarte prezentă, e un creștinism popular, cu multe superstiții și credințe conexe, iar titlul fiecărei săli vorbește despre lucrul acesta”.

Prima sală, în dreapta intrării, se numește Crucea - Pomul vieții, unde se pot vedea exponate din multe categorii care poartă pe ele semnul crucii, de la obiecte rituale precum prescurnicele și pristornice, din donația colecţionarilor Marian şi Luminiţa Iacob (185 piese!), până la o roată de moară. „Sunt câteva obiecte aici care spun o poveste aparte, cum este această cămașă de femeie care alăptează și care și-a pus semnul crucii în dreptul pieptului pentru a-și proteja laptele. Și vedem semnul crucii și pe căpătâiul leagănelor”.

Multe obiecte au fost cumpărate în perioada anilor 1950, când muzeul a fost mutat în Casa Moruzi, pe Calea Victoriei, unde a funcționat doar ca muzeu de cercetare. O parte din exponate au fost duse și la Muzeul Satului, de pildă casa meșterului Antonie Mogoș din Gorj, recuperată de MȚR, la începutul anilor 2000. „Facem achiziții permanente, în măsura bugetului. În spațiul de depozitare din clădirea nouă avem peste 90.000 de obiecte, le mai expunem în expoziții temporare”.

Obiectul care dă numele sălii e Pomul cu cruci, reproducând un obicei din sudul țării,  unde se pune o cruce de pomenire a unei persoane decedate din familie pe un pom sau la fântână sau la capătul unui pod. „În Gorj se cântă Cântecul zorilor, când mijesc zorile la priveghi, în care se vorbește despre un brad care este rugat să-și plece crengile pentru ca sufletul mortului să poată trece în lumea cealaltă peste Apa Sâmbetei, care desparte lumea celor vii de a celor morți. Uitaţi cât de frumos a gândit Horia Bernea expunerea, pentru că avem Pomul cu cruci și în faţa lui Pomul vieții, unul dintre motivele cele mai frecvente în arta populară românească”.

Alături este Racla cu ouă - un costum popular feminin și foarte multe ouă încondeiate. „Irina Nicolau spunea că noi venim după ce 45 de ani n-am putut să arătăm aceste obiecte pentru că erau legate de Paște. Este ca o mărturie. O recuperare. Și  sunt ouă care provin din toată țara”.

Locul unde poți să stai jos și să citești

Sala următoare se numește Pu­terea crucii, pentru că în centrul ei e o troiță. „Troițele erau puse la in­ter­secții de drumuri pentru a proteja oamenii de rele. Se credea că vin oamenii răi și-și aruncă relele la răscruce și aceste rele se pot agăța de tine când treci pe-acolo. Eram pe teren în Maramureș, într-un sat, și gazda mea, înainte să mergem la biserică, mi-a dat un șervețel cu sare să-l pun în pantof, pentru că, dacă am sare la mine, relele astea nu se iau de mine. M-a înduioșat, pentru că exact asta făcea și bunica mea când mergeam la ea și acum eram în 2009, deci e o practică încă actuală!”, mărturisește Anamaria Iuga.

Troița de la MȚR vine din zona Burluși, județul Argeș, și a fost adusă la începutul anilor 1990, iar Horia Bernea a expus-o aici, ca o articulație a traseului muzeal, şi a pictat pereţii cu mâna lui, pentru a da impresia că se află încă într-un spațiu exterior. 

A treia sală, Icoane I, este dedicată icoanelor pe lemn, provenind de la vechi biserici, aduse în muzeu de către Alexandru Tzigara-Samurcaș. „Avem și un citat din Sfântul Ioan Damaschinul care vorbește despre frământările pictorului de icoane și ale zugravului de biserici, care trebuie să reprezinte ceea ce nu poate fi reprezentat, respectând erminiile, care îți spun cum să pictezi fiecare sfânt în parte.”

Există aici și o icoană care are pe o parte Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Iar pe cealaltă este Sfântul Simeon Stâlpnicul, din categoria icoanelor cu creznicare: când e o anumită sărbătoare se pune în fața altarului pe suportul de lemn și la următoarea sărbătoare se întoarce pe partea cealaltă.

Alături, sala Icoane II, dedicată celor pe sticlă, nu era încă gata să-şi primească oaspeţii. „Dacă icoanele pe lemn provin din biserici, cele pe sticlă sunt din casele țăranilor. E o tradiție, este modul în care intră Dumnezeu în casa oamenilor.”

A urmat sala Școala satului, singurul loc din muzeu în care vizitatorii pot să atingă obiectele și sunt invitați să ia și să răsfoiască în bancă publicații și albumele despre trecutul muzeului, realizate exclusiv manual. Aici au loc lansări de carte și e organizat un cabinet de studiu, cu date despre toată expoziția. Citești despre imnografia slujbelor din vechime, legendele crucii, viețile sfinților și multe altele. Există și un colț special dedicat lui Tzigara-Samurcaș.

Prima sală din stânga intrării în muzeu se numește Frumusețea crucii. „Eu am crescut la oraș”, po­ves­tește Anamaria Iuga, „dar la țară e un obicei, preluat și în familia mea și reprezentat și aici în muzeu: de Paște, se punea într-un vas cu apă ne­începută un ou roșu și o monedă de argint sau o bijuterie, vas din care trebuia să ne spălăm pe față di­mineața ca să fim sănătoși și fru­moși! Am făcut lucrul acesta nu doar în copilărie, ci și mult timp după aceea”.

Mai sunt expuse cămăși, strălucind prin varietatea și luminozitatea ornamentelor, multe incluzând semnul crucii. „Cămașa aceea lungă-lungă are o poveste specială: a apar­ținut unei preotese. Bogăția ornamentelor arăta statutul social al celei care-l purta”.

Cum în casele țărănești nu existau dulapuri, hainele se atârnau pe o culme (sau rudă, în Maramureș), o bârnă de lemn peste două prăjini, strămoașa cuierelor pe roți pe care le vedem azi prin hoteluri. „Tot pe o culme era păstrată zestrea fetelor, care trebuia să conțină multe șter­gare, covoare și haine și, în momentul în care intra cineva în casă, aprecia imediat cât e de bogată!”

Se află aici și o batistă de mire, cu semnul crucii pe ea, pe care o pregătea mireasa. El o purta la piept în ziua nunții, simboliza legătura dintre cei doi și, peste ani, când unul dintre ei murea, se tăia în două, o ju­mătate se îngropa cu cel plecat la Domnul și cealaltă era păstrată până la înmormântarea soțului. „Se spunea că pe lumea cealaltă se întâlnesc și reunesc jumătățile...”

O biserică într-un muzeu

Sala Fast este și ea pictată de Horia Bernea, care a vrut să arate că există fast și în lumea țărănească, așa că pictura aduce cu una de palat și sunt expuse obiecte foarte frumoase, precum furcile de tors făcute de băieți și dăruite fetelor, foarte migălos lucrate, pentru că trebuiau să impresioneze destinatara!

De asemenea, covoarele de aici erau puse pe ruda cu zestrea, niciodată pe jos. Se lucra trei-patru luni la unul. „Gândiți-vă că țeseau mai mult în timpul iernii, când nu prea era lumină naturală!”

Pentru sala Reculegere, Horia Bernea a cumpărat un set de strane de la Mănăstirea Slănic Prahova. Ini­țial, oaspeții puteau să stea în ele și să se reculeagă, dar ulterior așezatul a fost oprit pentru că stranele se degradau. „Dar merită să meditezi după ce ai văzut până aici atât de multe frumuseți!” În centrul sălii este așezat, ca un axis mundi, un stâlp de casă, iar pe un perete e o cămașă văzută de sus, cu mânecile întinse, astfel încât desenează o cruce. „Noi reproducem crucea prin corpul nostru!”

Ne-am continuat drumul cu sala Moaște, unde se află nici mai mult, nici mai puțin decât corpul unei biserici! O veche biserică de lemn din Mintia, județul Hunedoara, care stătea să se dărâme. N-a fost loc să i se monteze și acoperișul, care era oricum foarte degradat și ale cărui bârne sunt stivuite alături, dar chiar și așa este impresionantă. Un detaliu cu totul special: Horia Bernea a decis să aștearnă sub biserică un strat de lut vopsit cu ghips alb, sugerând albul sfintelor moaște.

Sistemul de iluminare este ingenios, delicat și discret, iar spre ieșire, pe un dulap, se găsește o coroniță de nuntă!

Ferestre către Dumnezeu

Printr-o ușă în care este decupată forma crucii am trecut în sala Ferestre, care poartă semnătura Irinei Nicolau. Sunt aici două ferestre care și ele poartă semnul crucii. „Colegii mei le-au văzut într-un sat, pe șantierul unei case, și au vrut să le cumpere. Proprietarul a fost de acord, dar soția lui a spus că nu le poate da pentru că «toată viața m-am uitat la lume prin ele»! Până la urmă, colegii mei, pentru că sunt foarte convingători, au reușit să le obțină și le-am expus cu povestea lor cu tot, pentru că în ele e cuprinsă întreaga lume a doamnei respective”.

Tot aici se află multe obiecte care reflectă viața monahală, pentru că „mănăstirile sunt ferestre către Dumnezeu”. Mai atrag atenția macheta unei biserici, un foarte mic fragment din Biserica „Sfânta Vineri“, demolată de comuniști, și obiecte de cult împrumutate de la Biserica Mavrogheni, aflată peste drum de muzeu.

Traseul mai include reconstituirea unei chilii de măicuță („Când ajung aici, copiii exclamă: «Camera bunicii!»”), iar ultima sală, tot crea­ția Irinei Nicolau, se numește Timp. „Sunt mai multe paliere prin care prezentăm timpul. Cel istoric, cu cele mai importante date din istoria României, apoi timpul care trece, reprezentat printr-un ceas, timpul lunilor - cu principalele sărbători brodate pe pernuțe, un căluț de lemn amintind de «Caii lui Sân’ Toader», sărbătoarea patronului cailor, anotimpurile, timpul zilei și al nopții...”

Am ieșit cu părere de rău din universul de basm al MȚR în zilnica lume de asfalt și beton a orașului.