Nașterea lui Hristos să devină nașterea noastră!
De fiecare dată când scriu despre Nașterea Domnului mă încearcă o anumită temere de a nu mă repeta. Cu toții asistăm la un paradox: de fiecare dată, în Biserică, trăirile ne sunt, deopotrivă, repetitive și pline de prospețime, de altfel ca tot ceea ce ține de liturgic. Tot așa ar trebui să fie și cuvintele rostite sau scrise despre lucrurile dumnezeiești. Pe de altă parte, acest eveniment din istoria mântuirii noastre este atât de major, atât de esențial, atât de plin de taină, încât oricând ar trebui să fim capabili să spunem ceva despre el cu sinceră și implicată simțire, în încercarea noastră de întrezărire a necuprinsului dumnezeiesc. Din fericire, cum ne spune Sfântul Efrem Sirul, „Întâiul-Născut ne-a deschis praznicul Său ca pe o vistierie” (Imnul Nașterii 5, 8).
Am ales, de această dată, să fiu confesiv, pornind de la o nouă experiență din atât de iute trecătoarea mea viață. Mi‑a dăruit Dumnezeu în miez de toamnă o nouă nepoțică. Încercând să fiu de oarece ajutor, m‑am dus și am stăruit mai mult la locul acestei dăruiri. Am stat îndelung cu Anna în brațe, până la opt săptămâni. Lucrul acesta nu mi se întâmplase nici cu copiii mei, nici cu ceilalți cinci nepoți. Nu avusesem atâta disponibilitate în ceea ce privește timpul. Când lucrezi, te întâlnești cu pruncul pentru câteva ore, seara. Iar la începutul pornirii în viață este mai mult treaba femeilor să se ocupe de el. Rolul și implicarea bărbaților vor crește puțin mai târziu. Și, în fapt, nici femeile nu dispun de foarte mult timp, deoarece au atâtea altele de făcut, pentru ele și pentru cei de lângă ele.
Lângă cel care‑și începe drumul în această viață
A sta cu un prunc de câteva săptămâni în brațe este o trăire greu de transmis. Aparține și nu aparține acestei lumi. Există un fel special de comunicare, la un alt nivel al ființei. Pruncul poartă nostalgia pântecelui matern. Acum, în comunicarea cu el, căldura trupului exprimă cel mai apropiat căldura sufletului. Este o comunicare subtilă și intensă, cu nuanță apofatică. De fapt, la o privire introspectivă atentă, constatăm că rămânem întreaga viață cu această nevoie și cu dorul negrăit al unei astfel de comunicări. De aici, poate, o țintă finală, precum „sânul lui Avraam”. Acum, la început de tot, pruncul doarme mult și se trezește aproape numai ca să sugă. Își semnalează nevoile printr‑un plâns încă extrem de delicat, mai mult un scâncet, un limbaj sublimat care este numai al vârstei acesteia. Viața implică suferințe de la pornire. Cea a nașterii în primul rând, dar, în continuare, cele ale viețuirii. Foamea doare, colicii dor. Probabil și altele…
Privirea unui prunc este încă cea din peștera maternă. Iată, pântecul ca peșteră, ca Betleem! El ne vede ca prin ceață sau, cum frumos se exprima Apostolul, „prin oglindă, ca‑n ghicitură” (1 Corinteni 13, 12). Trebuie să treacă un timp până când el să deslușească obiectele lumii înconjurătoare, să le descopere cu necontenită uimire.
Purtând în brațe firea noastră
Ținându‑l îndelung în brațe, tu încerci totuși să‑i prinzi privirea. Beneficiezi de distanța potrivită și de un unghi de vedere privilegiat. El îți apare mai mare decât este și mai limpede grăitor cu chipul. Căci este încă atât de pur, foarte aproape de Chipul după care este făcut. Când te depărtezi, te uimești de cât de mic și de plăpând este. Ce sentiment minunat ai când el se liniștește la sânul tău, la căldura trupului tău, și ce neliniște te cuprinde când nu se petrece așa! Creșterile de la o zi la alta sunt imperceptibile, dar, totuși, dacă ești atent, le observi cum apar și se instalează tot mai evident. Privirea, surâsul, gânguritul… capătă consistență și destinație. Începe o căutare tot mai accentuată a comunicării personale conștiente. Este o fascinație extraordinară, irezistibilă, într‑un prunc. De altfel, cum se poate observa cam în orice pui de vietate. Ea ne vine mai întâi din minunea alcătuirii lor, minune a unei Creații continue..., apoi, din puritatea și neajutorarea lor, însă, la prunc, în mod sigur și pentru că o taină nesfârșită răzbate din el. Toate promisiunile unei lumi împlinite și mântuite sunt acolo, în pruncul abia născut. Caracterul personal al celui de curând venit pe lume ne apare încă învăluit într‑o taină densă. Nădejdile ce‑l însoțesc ne sunt mari, dar nedeslușite. Cum erau și odinioară, la cei din lumea Vechiului Testament, îndreptățite de faptul că Îl așteptau pe Hristos, Cel îndelung prorocit în Scriptură. Dar iată că le avem și noi, chiar și după Întrupare, pentru că ele sunt sădite în noi dintotdeauna și pentru totdeauna. Întrebarea majoră care se naște este cum vom păstra această taină, cum o vom crește, cum o vom ajuta să sporească, ce moștenire spirituală îi vom transmite ca să ajungă la Limanul izbăvirii. Singuri nu putem realiza mare lucru, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
De la fragilitate spre robustețe veșnică
Ceea ce trăim și simțim noi în proximitatea prelungită a unui nou‑născut ne poate apropia de trăirea și sentimentul care ne pot fi induse de întâlnirea cu Pruncul Hristos, cu Cel care a existat istoric și cu Cel care rămâne veșnic, în Pruncia Lui, supraistoric. Starea Lui la naștere era la fel de precară ca a oricărui alt prunc, iar nevoia Lui de ocrotire poate și mai mare, căci forțele răului erau întețit îndreptate împotriva Lui. A fost expus morții din prima zi! Incredibil pentru Unul Fiu al lui Dumnezeu, Unul Domn al nostru! Mi‑aduc aminte cum Ioan Alexandru ne atrăgea atenția la cursurile sale de ebraică veche că abel abelim se poate traduce nu numai prin deșertăciunea deșertăciunilor, ci și prin fragilitatea fragilităților. La origine, abel înseamnă abur, (ră)suflare. Deșertăciune este numai un înțeles figurativ, derivat. Pruncul Iisus și, într‑un fel, alături de El, orice prunc întrupează tocmai această fragilitate maximă. Este însă acea fragilitate care, cum remarca și Andrei Tarkovski, înseamnă viață, care dă putere, care ajută să supraviețuiești. Fragilitatea firului de iarbă, pe care nu‑l doboară nici cele mai mari furtuni. Chenoza este acum la maximul ei. Părintele Dumitru Stăniloae era mereu uimit de subtilitatea teologică a poporului român, de sensibilitatea și delicatețea lui, când spune în colinde despre micul Iisus că n‑avea „scutece de înfășat și hăinuțe de‑mbrăcat”. Avea nevoie de ocrotire. Este de luat aminte la multiplele inserări ale îngerilor spre ocrotirea Nașterii, intervenții premergătoare și intervenții consecutive ei. Se creează o mare alianță a îngerilor cu smeriți oameni aleși, o împreună-lucrare pentru salvarea Pruncului Emanuel. Arhanghelul Gabriel i‑a apărut lui Zaharia ca să‑i vestească că Elisabeta îl va zămisli la vârstă înaintată pe cel care avea să deschidă calea Domnului (Luca 1, 11‑20), apoi Fecioarei Maria, aducându‑i Bună Vestire (Luca 1, 26‑38). Un înger al Domnului i‑a apărut în mai multe rânduri lui Iosif în vis ca să‑l îndemne să nu o părăsească pe Maria, însărcinată în chip minunat de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20), ca să‑l avertizeze să fugă în Egipt spre salvarea vieții Pruncului (Matei 2, 13), iar mai târziu, ca să‑i vestească posibilitatea reîntoarcerii în patrie (Matei 2, 19‑20). Un înger al Domnului L‑a vestit pe Hristos păstorilor (Luca 2, 9‑13). Mulțime de îngeri („oaste cerească”!) se pogoară să‑L slăvească în cântări pe Pruncul sfânt, abia născut, și să cheme oamenii la bună voire între ei (Luca 2, 13‑14). Comunicarea între cer și pământ este acum maximă. „Coborât‑a, coborât/ Dumnezeu pe‑acest pământ”, s‑au pogorât și îngeri în voios alai. Totul este însă amețitor de ascensional. Aspiră spre cer! Noaptea Nașterii este noapte de priveghere. Privegherea îngerească se însoțește cu privegherea omenească (Sfântul Efrem Sirul, Imnul Nașterii 21, 4). Numai Pruncul, în puritatea‑i absolută, veghează dormind liniștit, încălzit de răsuflarea cu mireasmă de fân a unui bou și a unui măgăruș.
Spre o naștere din nou
Îndelung stând eu cu prunca în brațe, am avut o mică revelație. Mi‑am zis că de aici, de la Naștere, ar trebui să înceapă nu numai orice teologie (avem cuprinse în ea toate dogmele creștine), ci și orice filosofie. De aici să pornească toate discuțiile savante despre spirit și materie, ființă și existență, credință și rațiune, persoană și devenire, religie și morală, frumusețe și relație umană, bine și rău, spațiu și timp etc. Orice știință și orice conștiință. Orice politică ce se vrea demnă de numele ei originar, privind grija responsabilă pentru cele ale polisului. Sintetic, orice început de cunoaștere să fie racordat la Naștere, ea însăși un nou Început bun, răscumpărând și confirmând primul Început bun, pus prin Facere.
Există o Naștere obiectivă, istorică, și o Naştere subiectivă, anume împroprierea acelei Nașteri de către fiecare dintre noi. Hristos Se naște pentru fiecare în parte, și fiecare „avem parte” de Nașterea Sa. Parte care este una cu întregul! Nașterea este în toate ale ei și a noastră. Până ce Hristos nu Se naște în noi, nașterea nu ne este deplină. În chip mistic, dacă vrem, dacă ne străduim, putem fi și peșteră, și magi crai de la Răsărit, și stea, și îngeri, și păstori, și bou și măgar, ba chiar și maică, împreună cu Maica Sfântă.
În brațele Pruncului care ne‑a renăscut la Viață
Nașterea este de un realism nesfârșit, la culme și pe culme, dar felul în care s‑a petrecut acoperă nepotolita noastră nevoie de poveste. Doar suntem veșnic copii ai lui Dumnezeu! Pentru noi, cei din acest spațiu geografic și spiritual, Nașterea este legată de zăpadă, de imaculat, de „necălcat de picior de om”, de un blând feeric, învăluitor. De maximum de întuneric și de lumina ajunsă sâmbure, care pornește să crească izbăvitor. Este multă copilărie în Nașterea noastră. Dar oare nu la copilărie ne îndeamnă Hristos (Matei 18, 2‑6)? Și câtă paradisiacă frumusețe! În treacăt fie spus, dacă binele îl pot aprecia și animalele, la nivelul lor…, omul este singura ființă care poate aprecia frumusețea și care, într‑un fel nobil, este dependentă existențial de ea. Și asta pentru că este făcut după chip și asemănare: frumos și întru înfrumusețare!
Nașterea lui Hristos ar trebui să devină propria noastră Naștere. Spre aceasta, de mare ajutor ne pot fi pruncii noștri, de vom ști să‑i privim ca atare. Sfântul Efrem Sirul vede o legătură directă între Pruncul Iisus și orice prunc de pe lumea aceasta: „Ca prunc era Cel ce alcătuia pruncii” (Imnul Nașterii 4, 170). Să‑i ținem în brațe ca și cum L‑am ține pe El, și atunci pe El Îl vom ține. Îl vom ține și ne va ține! „Care bucurie/ Și la voi să fie/ De la tinerețe/ Pânâ la bătrânețe!”