Natura luminii taborice după textele liturgice ale praznicului Schimbării la Față

Un articol de: Ierom. Calinic Costescu - 06 August 2023

Sărbătoarea Schimbarea la Față a Domnului este prin excelență cea care ne arată dumnezeirea lui Hristos și, în același timp, îndumnezeirea noastră prin participarea isihastă la Hristos, Cel ce ni se împărtășește în Sfintele Taine ale Bisericii. Nici o sărbătoare a Bisericii nu ne arată într-o astfel de măsură dimensiunea îndumnezeitoare a firii umane prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, precum ne-o expune acest praznic.

Sfântul Ioan Damaschinul, imnograful praznicului Schimbării la Față, ne înfățișează, în întreaga cateheză imnografică, care sunt caracteristicile luminii taborice, lumina necreată despre care a teologhisit Sfântul Grigorie Palama cu aproape șase decenii mai târziu. Sfântul Ioan Damaschinul vrea să ne transmită că lumina izvorâtă din persoana Mântuitorului este singura lumină veșnică, adevărată și neschimbată care este capabilă să ne transforme și pe noi în fii ai luminii, prin împlinirea voii Celui ce este Lumină. Toți cei care au văzut această lumină au devenit ei lumină. La această transformare lăuntrică suntem chemați și noi prin intermediul imnografiei acestui praznic.

Natura luminii izvorâte din persoana Mântuitorului este, conform mărturiilor existente în textele liturgice, foc fără materie, după cum este prezentat în stihira praznicului: „Foc fără materie a fost văzut nearzând materia trupului, precum Te-ai arătat...” Este o lumină care nu trebuie confundată cu ființa lui Dumnezeu, după cum Sfântul Grigorie Palama spune: „Ființa lui Dumnezeu nu este acea lumină; căci ființa este inaccesibilă și neîmpărtășibilă. Înger nu este, căci poartă trăsături spăimântătoare”. Însă ea este acest foc al Harului Dumnezeiesc ce se împărtășește omului care este deschis spre aceasta pentru a-L vedea pe Dumnezeu, este „... strălucire ce întregește puterea minții de a se depăși pe sine și desăvâr­șește unirea cu cele mai înalte și mai presus de înțe­legere. Căci prin ea mintea vede pe Dumnezeu în Duhul mai bine decât îl poate vedea ca om”.

Această lumină este una spirituală, nematerialnică, neputând fi văzută și cuprinsă de mintea omenească, după cum ne învață imnograful: „Necuprinderea vărsării Tale de lumină, prin Schimbarea la Față și prin neapropierea Dumnezeirii, văzând-o în munte Apostolii cei aleși Hristoase... în dumnezeiască răpire a minții s-au schimbat, și, cu nor luminos împrejur strălu­ciți fiind, au auzit glasul părintesc. Referitor la acest aspect, Sfântul Grigorie Palama spune: „Lumina aceasta este mai presus nu numai de simțuri, ci și de toate cele ce sunt și această vedere este mai presus de fire”. Observăm, așadar, că lumina taborică poate fi văzută doar în stare de extaz, adică o stare străină lumii acesteia, după cum cei trei Apostoli au fost „furați”, ea fiind „lumina subsistentă pe care o văd sfinții, în chip duhovnicesc, e subsistentă în ipostas, cum ei înșiși mărturisesc, ca una ce există și nu e numai ceva simbolic”.

Subsistența acestei lumini denotă caracterul ei spiritual, despre care părintele Dumitru Stăniloae spune că „e o lumină care, deși se arată prin fața omenească materială, are totuși un caracter spiritual, așa cum se arată lumina bunătății pe fața omului și cu deosebire în nimbul sfin­ților”. Tot părintele Stăniloae spu­ne că „bunătatea cuiva se reflectă pe fața lui ca lumină. Dar bunătatea reflectată ca lumină pe fața cuiva e și o plinătate a existenței și a bucuriei de ea, contrar întunericului, care e o împuținare a existenței și o temere de pierderea ei, unită cu o reținere în dăruirea ei”. Iar dacă lumina este expresia bunătății și ea este totodată și spirituală, „este totdeauna expresia subiectelor ce se iubesc... descoperirea reciprocă a subiectelor fiind opera iubirii, echivalează cu iradierea luminoasă sau zâmbitoare a lor”. Această idee ne determină să afirmăm că, la momentul Schimbării la Față, Dumnezeu își arată iubirea Sa față de creație, conform textului de la Ioan 3, 16, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

De asemenea, în textele liturgice, lumina de pe Tabor eclipsează lumina soarelui, astfel arătându-se mai strălucitoare decât lumina solară, pe care omul o poate vedea cu ochii trupești: „Strălucirea soarelui de pe pământ iarăși a apus. Iar Hristos în slavă, strălucind în munte, a luminat lumea”. În legătură cu această idee exprimată de melozi, Sfântul Grigorie Palama ne lămurește astfel: „Se spune ca printr-o pildă, nu comparativ, că Dumnezeu luminează ca soarele sau mai presus de soare. Chiar când ar străluci în cursul zilei un al doilea luminător de același fel cu soarele, lumina zilei făcându-se îndoită, fiecare dintre cei doi sori, strălucind în atâta lumină, s-ar arăta mai strălucitor... deci cel ce ar lumina atunci, chiar dacă ar lumina ca soarele, întrucât ar covârși lumina soarelui, n-ar mai lumina ca soarele, ci mai presus de soare”.

Alt înțeles al acestei stihiri ar fi că lumina taborică nu se lasă văzută cu simțul ochilor trupești, cei care văd lumina solară, ci această lumină este una de natură dumnezeiească și, deci, poate fi percepută doar cu ochii minții, ochii duhovnicești, pe care omul îi deschide doar prin rugăciune și asceză, printr-o curățire permanentă manifestată prin strigătul de umilință și pocăință către Dumnezeu.

De aici putem înțelege ceea ce vrea să ne transmită Sfântul Ioan Damaschinul și, în același timp, Sfântul Grigorie Palama prin expresia: „Strălucirea soarelui a apus. Iar Hristos în slavă, strălucind în munte, lumea a luminat”. Lumina care eclipsează lumina solară este lumina slavei dumnezeirii care se împărtășește firii umane, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschinul ne spune că „divinul biruie și comunică trupului strălucirea și slava lui, rămânând nepărtaș pătimirii chiar și în pătimiri”. Astfel, putem înțe­lege că slava dumnezeirii Logosului îno­menit s-a transmis întregii firi umane, iar prin Hristos întrupat, fiecare urmaș al lui Adam poate experia lumina slavei dumne­zeiești prin rugăciune. Acesta este motivul pentru care întreaga imnografie liturgică a praznicului ne prezintă momentul Schimbării la Față ca pe unul ce ne comunică efectul îndumnezeirii firii umane, motiv și scop al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, ca întreaga lume să fie luminată și ridicată la demnitatea cea dintâi.

Tot în legătură cu lumina de pe fața Mântuitorului stă și culoarea veșmintelor Lui, care, conform textului evanghelic, erau „albe ca lumina” (Matei 17, 12), fiind clar că lumina iradiată din Persoana Dumnezeului Om avea să își pună amprenta și pe veș­mintele Lui, căci „dacă întunericul de pe fața unei persoane ce suferă de puținătatea exis­tenței se întinde pe întregimea ei, lumina plinătății de viață de pe fața ei se întinde pe toată ființa ei, cu albul ei contrar întunericului, făcând și veșmintele «albe ca lumina» sau «albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul»” (Marcu 9, 3).

Alt text liturgic ne îndeamnă la părăsirea privirii doar spre pământ și la înălțarea cugetului și a ochilor minții spre cer: „Sculați-vă cei leneși, nu ră­mâneți totdeauna tăvălindu-vă pe jos și uitându-vă la pământ; ci înălțați gândurile sufletului vostru, și vă ridicați la înăl­țimea dumnezeieștii suiri. Să alergăm la Petru și la fiii lui Zevedeu și, împreună cu dânșii, să mergem în muntele Taborului, ca să vedem acolo slava Dumnezeului nostru, și să auzim glasul pe care ei l-au auzit de sus, care a propovăduit raza Tatălui”. Acest text liturgic, prin imaginea celor trei Apostoli care stau plecați la pământ din cauza neputinței lor de a suferi strălucirea slavei dumnezeirii, ne identifică și ne cheamă la o cugetare înaltă, părăsind cugetarea pământească.

Despre cugetarea înaltă la care suntem chemați de către Sfântul Ioan Damaschinul putem spune că nu este alta decât contemplarea în rugăciune și curățirea de patimi, adică ieșirea din cele pământești și ridicarea cugetului către cer. Sfântul Ioan Damaschinul vrea să transmită prin intermediul imnografiei că Soarele Hristos este mai strălucitor pentru ochii minții celui care este curat la inimă, și-l luminează, și-i redă vederea sufletească în urma curățirii prin asceză și rugăciune curată către cel pe care vrea să-L vadă.

Din învățătura isihastă a părinților niptici putem înțelege că doar starea de rugăciune permanentă în fața lui Dumnezeu ne face capabili de a-L experia pe El din energiile Sale ce izvorăsc din ființa Sa. „La munți suflete să ne ridicăm, acolo de unde vine ajutorul.” Suntem chemați să ne urcăm mintea pe culmile contemplației prin rugăciune, și astfel vom deveni văzători de Dumnezeu, precum Apostolii, iar mai apoi cei care s-au împărtășit de vederea lui Dumnezeu, având ochii minții deschiși.

O altă identificare dată luminii taborice constă în strălucirea și slava veacului viitor, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, că această lumină este „miezul, substanța și frumusețea veacului ce va să fie. Ea este singura lumină adevărată, eternă, ne­schimbată, prin care devenim și noi lumină, ca niște fii ai luminii”. Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că dacă nu vom gusta încă de pe aici din bunătățile cele cerești, nu le vom gusta nici în veacul viitor.