Neghina necredinţei
Capacitatea necruţătorului şi vicleanului diavol poate fi asemănată cu o veritabilă cavalerie, bine antrenată şi înarmată, devastatoare prin caracterul nemilos, barbară prin felul năprasnic cu care devorează creaţia lui Dumnezeu. Spunem devorează pentru că întreaga lucrare a celui rău este asemănată cu răcnetul şi spaima, pe care le insuflă leul, când acesta vrea să arate că deţine controlul şi toată puterea junglei. Percepţia noastră, a celor ce locuim în cetăţi, este marginalizată de înţelegerea adevăratelor ispite, pe care numai sfinţii le-au putut primi şi cu care s-au războit din momentul în care s-au dedicat în exclusivitate trăirii pustniceşti, prin care s-au răstignit pentru lume, pironind păcatul şi primind asupra trupului toată ispitirea, adică toată răutatea vrăjmaşului.
Despre vieţile pustnicilor doar am citit, ne-am imaginat preţ de câteva secunde lupta neasemănată cu diavolul, dar niciodată nu vom putea suporta intensitatea unei încercări de categoria celor vărsate asupra celor mai minunaţi prieteni ai lui Dumnezeu, şi anume a sihaştrilor din crăpăturile pământului. Semănătorul neghinelor cutreieră în toată pustia şi în toată cetatea, căutând loc prielnic de semănat, de plantat idei bolnăvicioase, care să încolţească treptat, dar sigur, care să destabilizeze conceptele tradiţionale şi sănătoase. Poate cea mai subtilă şi ameninţătoare neghină stă în semănarea necredinţei în Hristos, ca Dumnezeu şi Om, ca Mântuitor şi Judecător, ca Persoană devenită izvor de iubire dezinteresată. Această întunecată sămânţă poate încolţi în fracţiuni de secundă, dacă pământul nu este lucrat, adică muncit cu trudă, prin osteneala postului şi a rugăciunii, prin cultivarea smereniei şi a pocăinţei, prin ascultare şi milostenie şi prin toate cele aducătoare de mântuire.
Fulgerătoare este încolţirea, căci i-a doborât pe mulţi, chiar pe cei aleşi, precum Iuda Iscariotul, sau pe cei puternici, gata să scoată sabia, precum odinioară pe Simon Petru, umilit pentru necredinţă în faţa unor necunoscuţi şi neînsemnaţi bârfitori. Duhul necredinţei pluteşte permanent deasupra noastră, gata oricând de a inunda şi a copleşi gândul nostru, de a-l răvăşi în furtuna nebănuitelor şi neaşteptatelor idei de însingurare, nesiguranţă, înstrăinare şi de toată depărtarea duhului de Dumnezeu, tulburând şi zdruncinând credinţa dobândită prin spălarea botezului, furând darul harului şi cununa cea neveştejită a măririi. Clipa halucinantă a ispitirii necredinţei nu este altceva decât pridvorul iadului, poarta spre nicăieri, asumarea necunoscutului, cunoaşterea osândei veşnice.
În acest context al vulnerabilităţii în faţa unei clipe de pierzanie e grabnic necesar să cugetăm la dreapta socotinţă, la statornicia credinţei noastre prin cunoaştere, prin aprofundarea cunoştinţelor teologice. Precum cel bolnav se interesează de boala sa şi cercetează, asimilând cunoştinţe medicale cu uşurinţă şi neobosit în înţelegerea cauzelor suferinţei lui, spre aflarea leacului aducător de vindecare, tot aşa şi noi să ne preocupăm temeinic şi constructiv de întărirea dreptei credinţe, de sădirea duhovnicească a faptelor bune, de mărturisirea crezului cu toată tăria înaintea oricăror provocări contemporane, ca prin aceasta, şi prin exemplul părinţilor îmbunătăţiţi, să priveghem la poarta grădinii, care aduce roadă prin pământul fertil al unirii tainice cu Hristos Domnul, pentru ca semănătorul cel viclen să fie oprit la timp, ca nici să nu intre, nici să nu semene şi nici să nu rămână în preajma şi în cugetul nostru.
În smerenia noastră plecăm capetele şi înţelegem, pe cât ne este dat, duhul lăuntric al sfinţilor, răbdarea unită cu veşnicia, care i-a făcut pe îngerii întunericului să se cutremure şi să-şi epuizeze toate formele de ispitire, căci pe mâna neiertătoare a ighemonilor duhuri a îngăduit Dumnezeu să se lămurească aurul preaminunaţilor sfinţi.