Nevoirea călugărului de pe grindul Letea

A te nevoi într-o tăcere aproape desăvârşită, înconjurat de ape -  aveam să înţeleg, ascultându-l pe părintele stareţ Atanasie Hotovi, singurul călugăr de la Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“, de pe grindul Letea din Delta Dunării, Episcopia Tulcii -, este, înainte de toate, o nemărginită adâncire în contemplaţie. O liniştire totală a fiinţei. O mare smerenie, dăruire şi o integrare totală în natură, în empatie perfectă cu tot ceea ce înseamnă ea ca adevărată credinţă şi creaţie a Atotputernicului.

La ceasul la care Delta se ridică din noapte şi soarele, rotund şi roşu ca o monedă bizantină, se rostogoleşte peste apele orizontului, înălţându-se odihnit pe bolta vineţie a cerului, am pornit de la Sulina, purtaţi în vijelia unei bărci cu motor, pe magistralele nesfârşitului acvatic, spre grindul Letea. Mergeam să-l întâlnim pe părintele Atanasie Hotovi, stareţul Mănăstirii „Naşterea Maicii Domnului“, singurul călugăr care se nevoieşte în această singurătate. După vreo jumătate de ceas de „zbor“ pe luciul canalelor mărginite de stufăriş şi nuferi adormiţi încă, am acostat la un ponton improvizat în malul digului ce protejează satul. Dincolo de zori, primele raze ale răsăritului mângâiau obrazul de cretă al turlei bisericii.

Haholii din Letea

În tăcerea dimineţii înverzite, doar albul şi albastrul caselor haholilor învelite cu stuf şi florile incredibil de viu colorate de prin grădini mărturiseau despre viaţă. În rest, tăcerea, singurătatea, lipsa mişcării umpleau împrejurul cu întrebări şi taină. În această stare, ca o clipă matinală de început de lume, apariţia părintelui Atanasie a fost ca o mângâiere a aşteptării.

Împreună am intrat în biserică, ne-am închinat, am admirat catapeteasma şi vechile icoane, retrăgându-ne în pronaosul sfântului locaş, dornici să aflăm mărturisirile lui.

„Letea este un sat de ucraineni, cu tradiţii şi obiceiuri specifice. Pentru unii, acestea sunt poate mai greu de înţeles“, ne spune cuvioşia sa.

Satul a fost format în mare parte din refugiaţi politic din fostul imperiu ţarist, colonizarea slavă a grindului făcându-se  în mai multe etape. Primii refugiaţi au venit după bătălia de la Poltava, din 1709, când Petru cel Mare a ordonat represalii împotriva celor care au luptat pentru independenţa Ucrainei. Apoi, aici au ajuns, pe la 1775, alţi slavi, după ce Ţarina Ecaterina a II-a a desfiinţat oastea ucraineană de la Zaporoje. Cazacii zaporojeni ajunşi în Letea se numesc haholi. Ei vorbesc limba ucraineană, amestecată cu multe cuvinte româneşti, turceşti, greceşti şi ruseşti. Haholii se deosebesc de lipovenii din satele apropiate Periprava sau Sfiştoca şi nu se „amestecă“ cu ei.

„Mănăstirea noastră este înconjurată de ape, între braţele Chilia şi Sulina. Ucrainenii din Letea aparţin de Patriarhia Română. Din nefericire, satul se depopulează, din cauza izolării şi sărăciei. În 2005, când am venit prima dată în Deltă într-un pelerinaj la Schitul «Buna Vestire», din comuna C.A. Rosetti, la părintele Paisie, care se nevoieşte singur acolo, în Letea erau 120 de familii. Acum mai sunt doar vreo 90“, ne spune părintele.

„Biserica noastră“

L-am întrebat pe părintele Atanasie cum a ajuns aici. „Eu am fost călugărit la Mănăstirea Rohia, din Maramureş. De loc, sunt din Dej, judeţul Cluj. Mai bine de doi ani, am stat în Mănăstirea Kykkos din Cipru, unde mă tot gândeam la delta noastră, de care mă simţeam foarte atras. Acolo m-am întâlnit cu Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, căruia i-am vorbit despre gândul de a mă retrage în Deltă. Apoi, în 2005, când am ajuns la Schitul «Buna Vestire», părintele Paisie mi-a spus că la Letea nu există preot. Credincioşii din sat făcuseră demersuri la protoierie, la arhiepiscopie, pentru ca şi comunitatea lor să beneficieze de servicii religioase. Şi s-a găsit soluţia ca biserica satului să se transforme în mănăstire, deoarece în condiţiile de izolare de aici, numai călugării puteau face faţă. Aşa am ajuns eu aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Teodosie, preluând fosta Parohie Letea, care în octombrie 2005 a devenit mănăstire. Acum aparţinem de Episcopia Tulcii. Un capăt de lume… Slujirea în acest loc este una aparte, pentru că se săvârşeşte în natura în care omul este perfect integrat. Sensul vieţuirii credinciosului din Letea este a iubi natura necondiţionat. Civilizaţia «caldarâmului» nu se prea simte aici. Singurele legături cu lumea de dincolo de ape sunt telefonul şi televizorul. Eu mă nevoiesc aici cu sentiment foarte plăcut că fac o faptă bună pentru cineva neajutorat. Şi credincioşii se bucură foarte mult. Ei spun «biserica noastră», «satul nostru». Când au venit nişte turişti şi au întrebat unde au centru cultural, primăria, poliţia, locuitorii au ridicat din umeri. Dar un copil le-a răspuns: «Da, dar avem biserică!» Lui nu-i păsa de centru, de poliţie sau de primărie. El era fericit că avea biserică! Şi asta a contat foarte mult pentru mine“, mărturiseşte părintele stareţ.

O istorie topită

Istoria bisericii din Letea s-a topit şi ea în nesfârşita singurătate. Cu vreme în urmă, lângă ea fusese ridicată una mai mică, din stuf şi pământ, din care se mai păstrează protejat doar locul unde s-a aflat atarul. Actuala biserică a fost ridicată din cărămidă în 1896, iar în 1904 a fost sfinţită, nefiind pictată din lipsă de fonduri. Vânturile, aerul sărat, nisipul îi corodează rapid acoperişul de tablă şi tencuiala. Dacă nu ar fi existat grilajele metalice, biserica ar fi crăpat.

Catapeteasma a fost adusă de la Vâkov, din Ucraina, donată probabil de rudele haholilor, de peste graniţă. Sfântul locaş are icoane vechi, dar nu se ştie din ce perioade provin. Una, înfăţişând capul Botezătorului pe tipsie, ne impresionează profund.

„În această singurătate, în această tăcere de apă, sperăm. S-a aprobat un proiect european care ne include şi pe noi. Ceea ce înseamnă că biserica va putea fi consolidată şi reparată. Şi asta mă bucură foarte mult, pentru că m-am zbătut să repar biserica fără să apelez la credincioşi, deoarece ei sunt foarte, foarte săraci“, spune părintele stareţ.

A rămâne smerit

Am fost interesaţi să aflăm ce înseamnă a te nevoi într-un asemea loc. Într-o atare situaţie specială când, călugăr fiind, singur în mănăstire, trebuie să slujeşti pentru o comunitate ortodoxă cu tradiţii atât de diferite de ale tale şi atât de speciale. Ce forme îmbracă lupta cu slăbiciunile proprii, cu ispitele. „Cea mai mare problemă a mea este să pot să-i înţeleg pe haholi. Să-i ajut şi să rămân smerit în faţa lor. Ei vin în jurul meu tot timpul, cu tot felul de probleme, cărora trebuie să le găsesc soluţii. De aceea, îmi trebuie o smerenie şi o răbdare de fier, ca să nu-i supăr. Să-i fac să înţeleagă că pot să fie liniştiţi. Aici, cea mai mare nevoinţă este răbdarea. Trăind în natură, am ajuns la o simplitate pe care nu o bănuiam. Mă mulţumesc cu foarte puţin. Cu ceea ce am, de fapt. De două-trei ori pe an mai pescuiesc. Ceva mai departe, să nu fiu văzut de nimeni, pentru că îmi este ruşine de ei! Aici simt că virtutea cea mai mare a omului trebuie să fie smerenia. Fără smerenie, nu poţi să trăieşti. Şi, paradoxal, nici linişte nu poţi dobândi, în atâta linişte! A avea curaj înseamnă credinţă. Dacă nu există credinţă, nu există nici curajul de a rămâne pe loc şi de a face ceva. Iar cea mai înaltă formă de rugăciune pe care o poţi practica aici între ape este contemplarea. Liniştea te înalţă până la Dumnezeu. Pentru că te bucuri foarte mult de Creaţia Lui. În luna mai, de pildă, când vin toate păsările, dimpreună cu broaştele fac un concert înălţător care te predispune la liniştire şi contemplaţie. Urci cu mintea la Dumnezeu, oricât de împietrit ai fi la inimă. Natura este înălţătoare, de aceea au preţuit-o şi sfinţii. Iubind natura, te înalţi la Cel care a creat-o. Şi, vrând-nevrând, fiecare pas aici îl faci în natură. Sunt ani în care şerpii sunt foarte mulţi. Dar, pentru că suntem parte din aceeaşi Creaţie, şi ei şi noi rămânem prietenoşi unii cu alţii. Am avut unul care pe timp de iarnă hiberna în camera mea, întins pe lângă perete! Ne obişnuiserăm unul cu altul. Îl consideram al casei. Îmi plăcea foarte mult. Simţeam că ţine la mine. La fel cu ţânţarii. Deşi sunt milioane, de noi nu se ating. Nu avem nici o problemă cu ei. Parcă ne ocrotesc. Pe turişti, în schimb, nu-i iartă!“, mărturiseşte părintele.

Pentru că a cunoscut şi viaţa de obşte, cu ascultările ei, cu nevoirile ei, i-ar fi greu să revină la ea. „Pentru că m-am învăţat singur, mă regăsesc în singurătate. Şi poate şi vârsta începe să-şi spună cuvântul. Dacă ar trebui, aş putea lua-o de la capăt. M-aş smeri mult, ca să nu supăr pe nimeni, şi aş reuşi să mă readaptez. Dar mi-ar fi foarte greu“, recunoaşte părintele stareţ.

Lecţia părintelui Nicolae

Înainte de a ne despărţi, cuvioşia sa ne-a relatat un episod din perioada în care se afla la Rohia, rupt aparent de contextul dialogului nostru: „L-am cunoscut pe părintele Nicolae Steinhardt“, ne-a spus. „Ajutam la bucătărie şi el venea acolo. Pentru că avea mari probleme de digestie, din perioada închisorii, în marea lui smerenie, nu stătea la masă cu ceilalţi părinţi. Se strângea într-un colţ în bucătărie, să nu deranjeze pe nimeni. Şi acolo mânca la prânz, de fiecare dată acelaşi fel de mâncare: o felie de pâine, arsă puţin pe plită, şi o cană de ceai. Eu nu l-am văzut să consume altceva.“

Când am urcat în barcă pentru a ne întoarce la Sulina, iar  părintele Atanasie a rămas singur pe mal, ni s-a desluşit rostul acelei povestiri. Aşa am înţeles noi, în clipa aceea de despărţire, că suferinţa, smerenia părintelui Nicolae de la Rohia este învăţătura pe care părintele Atanasie de la Letea a pus-o drept căpătâi nevoirii sale aici, în crucea apelor, ca să se poată înălţa, cu sine şi cu lumea din jur, până la tâmpla Creatorului. Cu siguranţă, din acest motiv a reuşit să se înfrângă pe sine smerindu-se şi să rămână definitiv în mijlocul apelor.

Şi lecţia aceasta despre smerenie şi nevoire încercăm şi noi să ne-o însuşim, căci, până la urmă, şi drumul nostru spre Creatorul tot înălţare se numeşte…