Numele Maicii Domnului în tradiţia liturgică a Bisericii

În istoria Noului Testament au existat numai două persoane a căror biografie a fost trasată mai înainte de naşterea lor, şi aceste destine au slujit deplin venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Ele sunt Sfântul Ioan Botezătorul şi Maica Domnului. Cea din urmă, cu un rol unic în creştinism, rămâne persoana căreia tradiţia ortodoxă i-a acordat un cult deosebit. Despre numele pe care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le primeşte în tradiţia liturgică a Bisericii de Răsărit, în cele de mai jos.

Punctul central al vieţii Mariei este acela în care acceptă să devină Maica lui Dumnezeu. Toată viaţa Fecioarei este înscrisă în profunzimea acelui "da" spus Arhanghelului Gavriil. Conform tradiţiei ortodoxe, Fecioara Maria este icoana Bisericii, adică a întregii speranţe de pocăinţă şi mântuire a omenirii. Părinţii Bisericii au înţeles că măreţia Mariei, rolul său unic, activ pentru mântuirea lumii, se situează esenţial în faptul că ea spune "da", iar acest "da" şterge "nu-ul" spus lui Dumnezeu de prima Evă. Acest "da" este spărtura în "nu-ul" păcatului ridicat între Dumnezeu şi om, şi prin această spărtură, Cuvântul poate veni să se unească cu umanitatea, mântuind-o. De aceea, Maica Domnului este numită "chemarea lui Adam celui căzut" şi "ştergerea lacrimilor Evei" (Acatistul Bunei Vestiri, icos 1).

Chipul umanităţii care primeşte pe Dumnezeu

Ortodoxia vede în Maica Domnului imaginea desăvârşită a întregii vieţi spirituale a umanităţii, chipul deplin al experienţei creştine pe care ea îl trăieşte într-un mod de neatins, dar care se poate repeta totuşi în fiecare dintre noi. Maria reprezintă umanitatea căzută. Ea este fiica oamenilor care devine în taina întrupării "crinul răsărit în mijlocul câmpului de spini". Maica Domnului, născută cu păcatul strămoşeşc, adună şi recapitulează mulţimea oamenilor spre aşteptarea mântuirii. Ea este "bunăvoirea lui Dumnezeu către cei muritori şi îndrăznirea acestora către Dumnezeu" (Acatistul Bunei Vestiri, icos 3).

Rolul pe care Maica Domnului îl are în iconomia mântuirii este imens, incomparabil, cel mai mare după cel al Fiului Său.

"Întruparea Cuvântului a fost nu doar lucrarea Tatălui, a Virtuţii Sale şi a Duhului Său, ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei. Fără consimţământul Celei-fără-de-prihană, fără credinţa ei, acest proiect ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi fără intervenţia Celor Trei Persoane divine", spune, într-una din omiliile la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Sfântul Nicolae Cabasila. Tot aşa cum Cuvântul S-a întrupat din propria voie, la fel Maria a vrut să devină în mod liber maica Lui.

Participarea Mariei la Întrupare, în urma căreia Biserica o numeşte "scaun de foc al nevăzutului Împărat", chivot ceresc, purtător al Cuvântului lui Dumnezeu", nu trebuia să fie un act pasiv şi obligatoriu. Maria a trebuit să se ofere ea însăşi ca şi colaboratoare a lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc.

Biserica Ortodoxă nu are adjectiv şi calificativ destul de potrivit pentru a cânta măreţia Maicii Domnului. Sfântul Ioan Damaschin în una din predicile sale laudă virtutea Maicii lui Dumnezeu: "Bucură-te vlăstar preadumnezeiesc al pământului, sălăşluire a focului dumnezeiesc, preasfântă alcătuire a Duhului, izvor al apei celei vii, rai care porţi lemnul vieţii…"

Fecioara Maria este lăudată ca "cer tainic în care Dumnezeu, luând trup, a coborât pentru a locui în ea", "vas în care dumnezeiasca mană este păstrată", "munte umbrit al Mântuitorului", "masă care poartă îndestularea milostivirilor", "candelă de aur şi luminoasă a Raiului", "rug aprins care arde fără mistuire", "temelia lumii", "mlădiţă ieşită din rădăcina lui Iesei". Aceste expresii: "scară cerească", "odrasla pomului celui de viaţă purtător", "adâncul milelor", "picătura care risipeşte mânia lui Dumnezeu", indică în mod clar rolul de mijlocitoare care este cuvenit Maicii Domnului. Textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe sunt nenumărate în a recunoaşte rolul Maicii Domnului ca mijlocitoare a mântuirii. Ea este "poarta cerului" care deschide umanităţii drumul spre mântuire.

Fecioara Maria, un destin universal

Maica Domnului mărturiseşte despre planul lui Dumnezeu cu făptura: deplina unire a dumnezeiescului cu umanul în cea dintâi făptură umană îndumnezeită. Numele liturgice ale Fecioarei exprimă atingerea plinătăţii: "cheia Împărăţiei lui Hristos", "Biserică nefăcută de mână omenească a Însuşi Împăratului tuturor veacurilor", "cer", "uşă cerească", "cea care a stricat îngrăditura păcatului" (Dogmatica glasului I). Lumea, scrie Paul Evdochimov, a fost făcută în vederea îndumnezeirii făpturii şi în Fecioara, acest destin universal este dinainte-împlinit, ea este prefigurarea lui arhetipală. În cântările sale dogmatice, Biserica accentuează cu putere această menire universală a Maicii Domnului: "uşa mântuirii", "dumnezeiasca intrare a celor ce se mântuiesc" şi textele liturgice revin mereu şi interpretează faptul că în trupul ei cel dăruit de Hristos toţi oamenii au devenit părtaşi la firea dumnezeiască a Cuvântului.

Fecioara Odighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea) deschide, afirmă teologul rus, calea Bisericii în uman, ea este "uşa" prin care primim mântuirea. Fecioara se află în fruntea omenirii şi e urmată de toţi. Ea naşte Calea şi se face pe sine "începătoarea prefacerii celei pline de înţeles", "stâlp de foc", călăuzind spre Noul Ierusalim. Ea trece prima prin moartea făcută neputincioasă şi, de aceea, canonul care se citeşte în ceasul morţii oricărui credincios se adresează ocrotirii ei materne. "Întru Adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu ai părăsit", spune troparul Praznicului Adormirii, căci într-însa lumea devine deja "făptura cea nouă".

Izvorul vieţii, Maica Domnului depusă într-un mormânt este o antinomie

Mormântul său va deveni pentru ea scară către cer. Maria s-a mutat din viaţă la Viaţă, căci ea a născut pe Stăpânul vieţii. În maternitatea sa, naşterea lui Hristos a fost feciorească, iar adormirea sa a fost fără stricăciune, fără putrezire. Avem aici o dublă manifestare a aceleiaşi minuni. Adormirea închide uşa morţii, neantul este pecetluit cu pecetea Născătoarei de Dumnezeu, pecete pusă de sus prin Dumnezeu-Omul, iar de jos, prin cea dintâi făptură înviată din morţi. Când Biserica Ortodoxă vorbeşte despre Învierea şi Ridicarea cu trupul la cer a Maicii lui Dumnezeu, ea nu exprimă decât o singură şi aceeaşi realitate: trebuia ca Maica Domnului să intre în posesia bunurilor Fiului ei. Maica Domnului recapitulează în taina Adormirii sale întreaga Biserică. În Maria, Biserica vede împlinirea răscumpărării desăvârşite. Născătoarea de Dumnezeu reprezintă mântuirea absolută aşa cum Fiul ei este Mântuitorul absolut, unic. Învierea Fecioarei şi ridicarea ei cu trupul la cer sunt prefigurarea Bisericii. În Maria, Biserica întreagă trăieşte începutul mântuirii, al restaurării.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu este un eveniment trist, sumbru în Biserica Ortodoxă, ci este praznicul la care fiecare credincios resimte bucuria liniştită izvorâtă din inimă, care anunţă Învierea. În Adormirea sa, Fecioara Maria trece hotarele vieţii veşnice. Cea cu totul curată a câştigat lupta împotriva naturii căzute aducând pe Fiul lui Dumnezeu în lume. Aceasta înseamnă că într-însa divinul, supranaturalul, depăşeşte legea stricăcioasă a morţii. De aceea Maica Domnului este socotită hotarul la care se întâlnesc creatul cu necreatul. Fecioara este dogma vie, adevărul săvârşit în făptură, după cum un text liturgic o subliniază: "Bucură-te, cununa dogmelor".