O aşteptare tainică a Învierii Domnului

Există un timp anume în an când în oricare sat românesc se simte pogorâtă o anume taină. Un fel de aer ascetic, purificator, catifelat, care îmbracă aşezarea şi oamenii într-o caldă aşteptare. E vremea în care apropierea Paştelui limpezeşte zorile, înmoaie inimile învârtoşate, aureolează chipul copiilor şi al bătrânilor. În acest popas al trecerii prin moarte spre Înviere se adună la un loc tot binele pe care românul îl agoniseşte în trecerea lui prin an, spre a fi dăruit, dezlegat de regrete, celor din jur. În acest răstimp al Paştelui, i-am cunoscut pe Petre Bordei, cel mai vârstnic locuitor al satului Vărbila, din Protopopiatul Urlaţi, şi pe soţia sa, mătuşa Maria.

Satul Vărbila, din parohia cu acelaşi nume, din imediata apropiere a oraşului Urlaţi, judeţul Prahova, este o aşezare veche, consfinţită însă în documente abia pe la 1521, când este amintit "hotarul Vărbilei". Şi apoi prin 1526-1527, când Radu de la Afumaţi recunoştea mănăstirii de aici cele două ocini dăruite de Dragomir, mare spătar, unul din ctitorii sfântului aşezământ din sat. Vremurile au aşezat peste această sărmană vatră românească mărunte bucurii, necazuri, sărăcie, acoperindu-i momentele existenţiale cu un strat gros de smerenie. La Vărbila, viaţa pare a curge imperturbabil pe făgaşul unei linii drepte, săpate în aer, între cer şi pământ, cu toate gospodăriile şi oamenii aşezaţi de o parte şi de alta a acestei verticale. Poate tocmai de aceea, apropierea Paştelui la Vărbila se încadrează firesc într-un tipar ancestral, căci postul istoric a îmbrăcat satul într-un fel de rasă monahală, pe care cel ce vine din afară o percepe de cum îi păşeşte hotarul. O casă ca un hotar, pe drumul care urcă spre cer Mişcaţi de această percepţie, l-am rugat pe părintele paroh Gheorghe F. Diţu să ne ducă în curtea unui sătean, ca să înţelegem mai bine cum se respiră acest aer ascetic la Vărbila. Aşa i-am cunoscut pe nea Petre Bordei, un veteran de război de 91 de ani, rănit pe frontul din Caucaz, cel mai în vârstă locuitor al satului, şi pe soţia lui, mătuşa Maria, de 86 de ani, care de o veşnicie trăiesc în casa părinţilor bătrânului, aşezată în hotarul ce desparte cartierele Ţigănia de sus şi Ţigănia de jos. Căci la Vărbila, de secole, vieţuiesc într-o perfectă armonie români autohtoni şi rromi, urmaşi din tată-n fiu ai foştilor robi care au muncit pe pământurile vechii mănăstiri. Un drum în pantă urcă spre cer, înşirând de o parte şi de alta căsuţe modeste, unele viu colorate, rupte parcă din poveştile de altădată. Nu departe, pe stânga, intrăm în curtea bătrânilor. De cum am păşit în casă, am simţit acea aşteptare tainică a Sfintelor Paşti, căci "respirând" duhul locului ne-am umplut deodată de curăţie, simplitate, firesc şi bunătate cumpătată. La Vărbila, am avut senzaţia că şi zarzării înmuguriţi vor înflori, ca la comandă, toţi deodată, numai în noaptea Învierii, ca o poveste, ca o răsplată a postului. Doar Dumnezeu a ştiut cum s-au descurcat Petre şi Maria Bordei sunt căsătoriţi de 70 de ani. Au şase copii, patru băieţi şi două fete, 22 de nepoţi şi 23 de strănepoţi. S-au căsătorit în 1942, cu puţin timp înainte de plecarea pe front a lui nea Petre. Ajuns cu Batalionul 3 Vânători de Munte în Caucaz, un glonţ i-a sfârtecat piciorul. Grav rănit, s-a întors acasă, la nevastă. De atunci, împreună, au petrecut tot atâtea posturi şi Învieri, cu aceeaşi smerenie, cu aceeaşi nemărturisită linişte lăuntrică şi împăcare. "Cât a fost el plecat pe front, ne povesteşte bătrâna, am îngrijit de părinţii lui. Apoi au venit copiii, eu am rămas acasă cu ei, cu gospodăria. Nu am mers la colectiv. Petre a fost o vreme, până la pensie, paznic la o schelă petrolieră de aici de la Urlaţi. Viaţa noastră n-a fost uşoară. Am trecut prin multe, prin nevoi şi foamete, când adunam bureţi din pădure şi mâncam terci din mălai de porumb. Doar Dumnezeu a ştiut cum ne-am descurcat". La rându-i, bătrânul, subţiat la trup şi smerit la vorbă, se luminează ori de câte ori îl năvălesc amintirile. Slăbit de puteri, se învârte prin jurul casei şi face şi el ce mai poate. Bătrâna este cea care ţine acum gospodăria. Şi tot ea e cea care vorbeşte şi în locul lui. Nu mai cresc vacă, nici porc, ci numai câteva găini. Îi mai ajută familia lui Ilie, băiatul cel mic, care locuieşte gard în gard cu ei. Aşteptând Paştele cu nea Petre şi mătuşa Maria Pentru nea Petre şi mătuşa Maria, a merge la biserică şi a ţine posturile este la fel de firesc ca şi respirarea. Chiar şi acum, când bolile şi necazurile vârstei le îngreunează viaţa, bătrânii trăiesc în asceză, se roagă, merg la slujbe. Un regret îi încearcă totuşi: în postul acesta au mai mâncat şi untdelemn, câteodată. "La noi, Paştele nu se sărbătoreşte cu petreceri mari. Oamenii sunt săraci de când îi ştim. Cine are miel face ciorbă, friptură şi drob. Cine nu are, taie o găină. Noi o să facem anul acesta mâncare de pasăre şi poate cozonac umplut cu nucă şi cacao", ne spune mătuşa Maria. Deşi sunt bătrâni, casa familiei Bordei străluceşte de curăţenie. O trecere în casa "de dincolo", adică în camera în care se intră doar cu oaspeţii, ne aduce în faţa unui mic altar unde bătrânii îngenunchează la vreme de necaz sau de bucurie să se roage. În rest, viaţa lor se înfăşoară pe ghemul zilelor în cămăruţa cu sobă şi plită, care serveşte, ca în mai toate gospodăriile tradiţionale ţărăneşti de la noi, de bucătărie şi dormitor. Aici, în acest spaţiu simplu, tăcut şi auster, vine El, Hristosul Înviat, să le aducă acestor sărmani bucurie, taină, lumină şi Înviere. Aici îşi trimite şi colindătorii, ca pe nişte apostoli ai milei, de sărbătoarea Naşterii Sale, apoi, în posturi, pe preoţii cu botezul. Există la Vărbila un obicei de Paşti, numit "Botezul caselor", despre care părintele Diţu ne spune: "Pentru bunăstarea gospodăriei, sătenii dau preotului care le botează casa două-trei ouă roşii, care se strâng într-un coş şi sunt date apoi la copii şi la săracii satului. Mai primim şi ouă proaspete, ca un fel de jertfă pentru Dumnezeu, pe care oamenii ni le dau ca să le meargă bine păsărilor, să trăiască şi să aibă spor. Obicei care aminteşte şi aici de grija românului de a aduce jertfă Creatorului din pârga gospodăriei lui". Cetăţeni între hotarele unei inefabile rostuiri Deşi la Vărbila, ca în multe alte locuri din această ţară, pare a se fi frânt legătura dintre trecut, prezent şi viitor, deşi locuitorii sărăciţi de neputinţele şi rătăcirile vremurilor trăiesc doar pentru ziua de azi, ceva totuşi, ceva tainic, curat, luminat, îmbracă satul în bucurie, în acest răstimp al anului. Este vorba despre popasul trecerii prin moarte spre Înviere, când aerul se însfinţeşte, se catifelează, şi fiecare om agoniseşte în suflet ceva mai presus de încercări: smerenia unei bucurii ce le înluminează casele şi sufletele. Căci la ora cântatului cocoşului vor mărturisi cu toată convingerea "Hristos a Înviat!", iar cerul şi pământul le vor răspunde: "Adevărat a Înviat!" Între aceste două adevăruri fundamentale, ca între hotarele unei inefabile rostuiri, trăiesc mai presus de trăire Paştele şi cei doi bătrâni, Petre şi Maria, dimpreună cu căsuţa lor, cu satul lor cu tot, unde, dacă mai rămâneam câteva zile, o apucam şi noi la zbor cu ei pe drumul săpat de acest răstimp între pământ şi cer, ca pe verticala unei cruci a răscumpărării.