O carte aleasă și foarte utilă
De mai mulți ani ne‑am obișnuit să auzim la Radio TRINITAS vocea blândă, caldă și măsurată a doamnei Lidia Popița Stoicescu. Cuvintele și ideile comunicate de domnia sa, prin undele herziene, au pătruns prin eter în mințile și inimile multora dintre noi. Au ajuns, desigur, și la cei care au considerat că ceea ce a spus doamna Stoicescu nu ar trebui doar să zboare spre mințile și inimile noastre, ci să fie și așezate între coperțile unei cărți.
Așa a apărut cartea care poartă titlul „Vino,Doamne...!”, publicată de Editura TRINITAS a Patriarhiei Române în anul 2016. Volumul nou publicat de doamna Lidia Stoicescu are 512 pagini și a fost tipărit în condiții grafice deosebite. El cuprinde o bună parte a celor spuse separat și săptămânal la radio de doamna Stoicescu, articole publicate în câteva periodice ale Patriarhiei și alte câteva scrieri inedite.
Apariția acestei cărți vine să confirme ideea că unele cuvinte care „au zburat” foarte frumos pe undele herziene spre urechile ascultătorilor trebuia să fie fixate în cuvântul scris spre a fi și văzute, dat fiind că vorbele, chiar și atunci când sunt frumoase, zboară, doar cele scrise rămân. Din zborul lor, cuvintele pot fi primite selectiv; scrise, însă, avem șansa să le primim în rânduiala literară a celui care le‑a rostit și le‑a scris. Cum cele spuse frumos și înțelept trebuie să fie atât auzite, cât și văzute, volumul de cugetări creștine scrise de Lidia Stoicescu este însoțit și de un CD, un bun tovarăș de drum pentru cei care, călătorind, nu au timp să citească. Volumul este prefațat de dl Ciprian Olinici. Acesta semnalează ceea ce mulți nu știu, anume, că Radio TRINITAS al Patriarhiei Române este un radio cu caracter cultural și că „astăzi puține instituții de presă își asumă rolul de a susține cultural societatea”.
Cartea doamnei Stoicescu este foarte utilă, pe de o parte, pentru că a fost scrisă de o persoană care, în calitate de fiică de preot, a știut de mică ce înseamnă zăbovirea în spațiul sacru. Pe de altă parte, este utilă și instructivă pentru că ea a fost scrisă de o persoană care, în biserică, nu a stat și nu stă la amvon, ci în fața amvonului. Din acel loc, autoarea s‑a înțelepțit din cele rostite de preoți la amvon, dar a și evaluat cele auzite în maniera celui care stă în fața amvonului și a simțit poate uneori că cele de la amvon s‑ar fi putut spune și altfel.
Acest „altfel” distinsa autoare l‑a așteptat probabil de multe ori, apoi l‑a spus la emisiunile radio‑difuzate, iar acum l‑a făcut cunoscut, spunându‑l și scriindu‑l „într‑alt fel”. Autoarea cărții a mai adăugat felul său de a spune, prin știința de carte, prin înțelepciunea și prin talentul recunoscute deja în lucrările publicate mai devreme.
În „Cuvântul autorului”, doamna Stoicescu mărturisește cu reală modestie că „această carte nu dă soluții, ci dorește să se constituie într‑un partener de dialog tainic și un prilej de reală comunicare întru comuniune duhovnicească” (p. 11). De aceea, a împărțit conținutul volumului în câteva capitole, încât, după cum vedem, meditațiile creștine au o anumită legătură între ele: Cine este aproapele meu; Rădăcinile iubirii de Dumnezeu și de aproapele; Cum suntem? - Radiografie a societății contemporane, raportată la preceptele moralei creștine; Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne; Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale; Hrană din faptele și cuvintele Cuvântului; Martiriu‑Rugăciune‑ Propovăduire‑Mărturisire.
Autoarea intenționează să sugereze, în sensul aristotelic al cuvântului, o anumită formă mentală și comportamentală (un mod special de a gândi și a fi) celui care citește cartea sa. De aceea, încă de la începutul cărții, autoarea a pus întrebarea Cum suntem?, în funcție de care rânduiește întregul șir de meditații. Este o întrebare filosofică, nepusă până azi în felul acesta.
Marile întrebări pe care le găsim în antropologia filosofică sunt trei: Cine suntem? De unde venim? Unde mergem? Nu am auzit până acum și nici nu am citit formularea Cum suntem? și corespondentul ei Cum trebuie să fim? Dacă am alătura această dublă întrebare celorlalte trei întrebări tradițional filosofice, aceasta îmi pare a fi cea mai profundă pentru că, în funcție de cum suntem și ne străduim să fim, confirmăm că știm cine suntem, de unde venim și unde vom merge.
Lidia Stoicescu ne semnalează că este esențial să știm cum suntem față de noi și față de ceilalți. În lumea contemporană, pe care unii o numesc „postmodernitate”, suferim, fără să realizăm, de sindromul de a fi sau de a ajunge „individualități integrale” (p. 23), trecând indiferenți unii pe lângă alții ca și cum am trece pe lângă realități ne‑vii (ziduri) sau impersonale (copaci, boscheți etc.), neglijând cât de important este să ne vedem semenii drept realități personale, rostuite de Dumnezeu spre comunicare și comuniune.
Cum suntem? Suntem ființe, de cele mai multe ori conectate la forme de comportament impersonal, stereotip, prin care ne înstrăinăm nu numai de semeni și de aproapele, dar și de noi înșine; alteori, suntem ființe vii, conștiente că această calitate (de ființă vie) este legată obligatoriu de înțelegerea faptului că nu putem trece pe lângă ceilalți ca și cum aceștia n‑ar fi ca noi, ființe vii, cu aceeași vocație ca și noi.
Cum suntem? Este întrebarea pe care trebuie să ne‑o punem în toate împrejurările în care există riscul risipirii, al risipirii de noi înșine, riscul risipirii bunurilor care ne‑au fost încredințate, riscul risipirii celor încredințați nouă (copiii noștri) și celor pe care îi întâlnim de‑a lungul vieții.
Cum suntem, așadar, în folosirea tehnicilor de comunicație modernă sau cât ne lăsăm noi înșine folosiți de păpușarii care stau în spatele a tot ceea ce înseamnă publicitate, reclamă, promoție, tot atâtea forme de agitație vizuală, tot atâția demoni moderni sau postmoderni, care ne pot poseda printr‑un simplu click pe o tastatură?
Autoarea nu este o persoană care ar subestima tehnicile și instrumentele de comunicație, dimpotrivă, chiar spune că acestea „nu au nici o vină, nu conțin nimic malefic în sine. Nu ele ne trag de mână, nu ele ne plimbă pe tastatură, nu ele ne scot ochii cu linkuri și site-uri, cu tot felul de rețele de socializare pe Facebook!... etc. Nu, ele stau cuminți pe măsuța lor și așteaptă mâna omenească să le activeze. Și nu doar mâna, ci, mai ales, mintea” (p. 184). Tehnica de comunicație, departe de a ne face să comunicăm realmente unii cu alții, manipulată mai mult cu mâna decât cu mintea, poate să ne strecoare în mișcările sensibile și subtile ale sufletului, prin care omul se deosebește net de celelalte viețuitoare și de întreaga creație, adevărați demoni care afectează calitățile și coordonatele fundamentale ale ființei umane.
Comentând rugăciunea femeii canaanite pentru vindecarea fiicei sale „rău chinuită de un demon”, autoarea se întreabă: Cum suntem în întâlnirea cu „demonii” moderni pe care îi aflăm pe multe dintre site-urile pe care intrăm sau dând diverse „nevinovate” linkuri? Cum suntem, în calitate de părinți și de copii ai secolului nostru? Cum suntem în societate, în familie, în iubirile și în neputințele noastre?
De cum suntem în aceste ipostaze depinde ceea ce suntem și mai ales ceea ce vom fi. Autoarea, fără a fi didactică, propune răspunsuri multe, diverse și docte la această întrebare. M‑aș opri la două dintre ele, și anume: să‑l vedem pe semenul nostru ca pe aproapele și să nu ne risipim.
O mare ispită a omului contemporan este aceea de a nu‑l mai vedea pe semenul său drept ceea ce este - ființă care are aceeeași vocație ca și el, pierzând sensibilitatea pentru el. Omul postmodern a devenit aproape surd și nevăzător, atât față de bucuriile, cât și față de suferințele și dramele confraților săi, cu care se intersectează pe aceleași treceri de pietoni ale vieții.
Marele teolog francez Olivier Clement spunea cândva: „În lumea modernă, noi ne intersectăm, dar nu ne întâlnim”. Acum, Lidia Stoicescu spune: „Noi toți suntem mereu pe treceri de pietoni - semnalizate sau nu! -, dar nu ne privim unii pe alții nici măcar o fracțiune de secundă, când trecem unii pe lângă alții, cu atât mai deloc nu ne privim în suflete. Pentru că, dacă ne‑am privi în acea clipă în ochi, sufletul nostru, al fiecăruia, ne‑ar șopti ceva... foarte rar bucurie și cel mai adesea o tristețe, o povară existențială” (p. 183).
Sunt tot atâtea stări de anormalitate sufletească, mult mai grave decât neputințele fizice descrise în textele evanghelice, comentate realist și cu multă delicatețe de doamna Stoicescu, neputințe de care suntem chemați să ne vindecăm spre a fi noi înșine. Dar, ca să ajungem să fim noi înșine, trebuie să nu ne risipim pe noi înșine și nici să nu contribuim la risipirea altora. Trebuie să‑i vedem pe toți ceilalți ca pe „aproapele” nostru, ființa cu care ne găsim într‑o „relație de reciprocitate desăvârșită” (p. 35).
Iar ca să vedem așa, este nevoie de o autentică cunoaștere, de autocunoaștere și de o autentică iubire de noi înșine ca întreg psihosomatic, de răbdare, de înțelegere, de explicare și, nu de puține ori, de iertare „pentru infinitele variante și forme ale vrăjmășiei omului față de om”, va spune autoarea cărții. Toate acestea nu‑i sunt date omului de‑a gata și nici fugind de lumea în care ne‑a fost dat să trăim. Lumea aceasta este „scăldătoarea Vitezda”, spune autoarea, în care trebuie să ne lansăm, adică să activăm spre a scăpa mai ales de bolile sufletești, care afectează comunități întregi (p. 51), prin umilirea aproapelui, prin toate formele de blocare din punct de vedere profesional, social, afectiv și spiritual a semenilor; prin disoluția morală; prin stresul însingurării, într‑o lume din ce în ce mai aglomerată; prin lipsa răspunsului adecvat și eficient pe care generațiile mai vârstnice nu‑l mai pot da tinerilor etc.
Dacă în această mare scăldătoare, care este lumea în care trăim, nu avem „om” care să ne ajute să intrăm, să fim noi înșine, nu trebuie să disperăm, nici să devenim altcumva decât ceea ce trebuie, ne semnalează autoarea, căci „avem Dumnezeu” (p. 57), citându‑l pe vrednicul de pomenire Mitropolitul Antonie al Ardealului. N‑avem om - avem Dumnezeu! Răspuns categoric și mobilizator!
A nu fi risipit este un alt răspuns pe care doamna Stoicescu îl dă întrebării „Cum suntem?”. Risipirea se produce în diverse forme. Ne risipim dislocându‑ne, pierzându‑ne rădăcinile prin părăsirea locului natal, a țării și stabilindu‑ne în alte locuri, mai prielnice sub anumite aspecte. Dar, semnalează autoarea, ne putem risipi și fără să părăsim țara, orașul, satul, chiar propria casă. Cum? „Abătându‑ne de la Bine, de la Frumos și - cel mai grav - de la Adevăr (trecând prin acele adevăruri aleatorii și instabile, contradictorii și care nu au nimic comun cu Adevărul Unic și Absolut)” (p. 154); „Prin agonisirea de diverse bunuri de consum (dar pierzând pe cele fundamentale: familia, căminul tradițional, locul nașterii), prin pierderea multor valori, între care tradiția și credința” (p. 158), despre care autoarea spune că „pentru poporul român au fost eșafodajul (schelăria) de rezistență maximă, în cele mai grele vremuri de restriște” (Ibidem).
Prin asemenea forme de risipire și altele, tot atât de riscante, cum ar fi gustul pentru superficial, neatenția, delăsarea și lăsarea în voia celor necontrolate ale lumii, ajungem fii risipitori, fiice risipitoare și risipite, părinți risipitori. În cuvinte pline de înțelepciune, autoarea acestei cărți arată cum se poate ajunge în zilele noastre fiică și mamă risipitoare (pp. 83‑105), temă neabordată în literatura de specialitate.
Ca să răspundem întrebării „Cum suntem?”, autoarea ne provoacă să știm ce și pe cine credem (pp. 487‑498), de ce ne închinăm lui Dumnezeu (pp. 245‑268) și cum ne rugăm (pp. 441‑460), pe cine trebuie să supravenerăm, să venerăm și să cinstim. Așa găsesc loc în cartea aceasta meditații despre Maica Domnului; despre cuvioși cum ar fi Sf. Maria Egipteanca, Sf. Efrem Sirul; despre Sfinții Martiri Montanus și soția sa, Maxima; despre cărturari cum ar fi Mitropoliții Varlaam, Dosoftei (pp. 401‑423) sau despre Mihai Eminescu (pp. 233‑245).
Pentru a răspunde în mod adecvat întrebării „Cum suntem?”, trebuie să știm ce și cum vorbim (pp. 371‑380), ce și cum iubim, ce și cum iertăm, pentru ce și cum să ne bucurăm (pp. 327‑380).
Răspunzând corespunzător întrebării pe care doamna Stoicescu a pus‑o la începutul cărții (Cum suntem?), ținând cont de scara pe care domnia sa o propune, ne exprimăm realmente setea de Dumnezeu determinată de setea Lui pentru noi (pp. 321‑326), speranța și dorința ca El să vină la noi (pp. 505‑510).
Cartea, asupra căreia am zăbovit câteva momente, este una de meditații creștine. Meditații în dialog. Autoarea a rostuit conținutul cărții dialogând cu ea însăși, dialogând foarte mult cu semenii și cu cititorii cărții, în final, dialogând cu Dumnezeu Însuși. Este o carte care ne îndeamnă să nu ne adâncim în „solilocvii”, ci să dialogăm și mai ales să dăm conținut și direcție (adică bună orientare) dialogurilor noastre.
Doamna Lidia Popița Stoicescu ne‑a oferit o carte folositoate sub toate aspectele: stil ales, măsură și înțelepciune. În ea găsim multe răspunsuri și propuneri de răspuns la întrebarea fundamentală: Cum suntem?
Este o carte care trebuie căutată și citită atent. Din ea învățăm cum să fim fiecare dintre noi. Pe cei care au responsabilitatea învățării de la amvon îi stimulează să‑și împlinească această responsabilitate, încât ascultătorii lor să simtă nevoia să strige: „Vino, Doamne!”, așteptându‑L cu ușa inimii deschisă și nu nostalgic, după ce I‑au închis ușa și I‑au refuzat intrarea.