O casă salvează un sat şi satul salvează o casă

Un articol de: Mirel Bănică - 20 Noiembrie 2026

În urmă cu un an, în septembrie 2025, publicam în paginile cotidianului Ziarul Lumina un reportaj intitulat „Casa Sfântului Dometie din Târlele Filiului. Pași pentru înțelegerea sacrului”. Încercam să sugerez atunci faptul că în această mică localitate din imensitatea Bărăganului, în acest adevărat ocean de pământ, biserica, vatra satului și casa memorială a Sfântului Dometie cel Milostiv alcătuiesc împreună un „loc al memoriei”, unde sfințenia, peisajul, arhitectura și istoria locului se întâlnesc pentru a da naștere unui ansamblu unic pentru acest colț de țară. Mai remarcam faptul că biserica satului, construită pe la începutul anilor 1920 de coloniști veniți din zona Buzăului montan și submontan, este un martor grăitor pentru tehnica tradițională a construc­țiilor din câmpie. Rezistența ei nebănuită, după un secol de la edificare, arată că aceste construcții aparent fragile sunt mărturii ale unei științe empirice a locuirii umane, adaptate climatului local și resurselor adesea foarte limitate. Și, cum este vorba de o biserică, adică spațiul sacru prin definiție, remarcam faptul că bătrânii noștri aveau o știință aparte a ecologiei - chiar dacă ei nu o numeau astfel - în sensul că în biserică domnea o plăcută răcoare, totul avea un aer curat și proaspăt, un cadru prielnic pentru slujbă și rugăciune.

Continuam prezentând întâlnirea „luminoasă”, aș putea zice, cu casa memorială a Părintelui, ulterior Sfântului Dometie, consacrată ca atare încă din toamna anului 2001, din inițiativa Arhiepiscopului locului, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, cu sprijinul și înțelegerea familiei Manolache, cea din care se trage Sfântul Dometie, și a autorităților locale din micul oraş Ianca, județul Brăila. Încercam să scot în evidență ideea că pentru a înțelege pe deplin un om și spiritualitatea sa - cu atât mai mult cu cât este vorba de o traiectorie umană excepțională, încununată de nimbul special al canonizării - trebuie să înțelegem și cadrul material și uman, satul și peisajul în care s-a format persoana. Pentru că nu venim de „nicăieri” pentru a ne topi în lumea fără frontiere a sferei digitale, așa cum cred unii dintre noi în zilele noastre. Conservarea unei construcții de acest tip nu înseamnă doar salvarea unui exemplu de arhitectură, ci păstrarea unei memorii concrete, palpabile, a unei lumi care odată dispărută sub presiunea modernității nu mai poate fi reconstituită în întregime doar din documente de arhivă sau filme etnografice.

Tot de la casa Sfântului Dometie cel Milostiv de la Râmeț vom relua povestea și de data aceasta, un an mai târziu. Atunci când am ajuns acolo, am văzut o echipă de muncitori care lucrau la renovarea acesteia, cu metodele tradiționale și materiale originale sau recuperate de la alte case tradiționale din zonă. Sunt însoțit și de această dată de părintele paroh Radian Spânu, un om energic și determinat, emanând stăpânire de sine și calmă aprobare a lucrului bine făcut și gândit.

Îmi prezintă detaliat stadiul și mersul lucrărilor, dificultățile întâlnite, dar și marile bucurii pe care le are cu această ocazie. Lucrarea este sprijinită de autoritățile locale, care au înțeles importanța aparte a unui astfel de șantier, dar și de comunitatea locală din sat. Casele din chirpici, cum se spune aici la zidirea din lut, paie și argilă, necesită un mare volum de muncă, un efort colectiv. Așa a fost organizată o „clacă”, o adunare voluntară de oameni, la care au răspuns neașteptat de mulți locuitori ai satului, îmi spunea părintele Radian, ca o metaforă, și nu numai, ca și cum ar fi auzit chemarea îndepărtată, din veșnicie, a Sfântului Dometie și a mamei sale, Cuvioasa Filotimia, recent canonizată și ea. Îmi mai spunea părintele Radian că oamenii simțeau o neașteptată bucurie de contactul cu lutul, pământul primordial de unde venim și ne întoarcem cu toții. Au lucrat cu mult drag și spor, cu o energie și vitalitate incredibile, dorind să mai aibă astfel de experiențe deosebite.

Îl ascult cu multă atenție și-mi spun în gând că asistăm de fapt la o lecție contemporană de modestie și triumf al Tradiției care străbate timpul. Într-o lume obsedată de „sustenabilitate” și de „reziliență”, de multe ori doar pe hârtie, teoretic, și nu în practică, descoperim acum cu uimire că țăranul român, adevăratul țăran român, nu cel imaginat sau reinventat comercial în reclame, știa să construiască folosind materiale naturale, aproape gratuite, regenerabile. Cu un cost redus de energie materială, dar cu multă credință și entuziasm. Casa de lut (de pământ) este, într-un anumit sens, o arhitectură a simplității și a economiei de mijloace. La fel ca sfințenia, ea nu încearcă să convingă prin forță, ci prin putere și exemplu. Nu încearcă să învingă locul, să-l supună, ci să trăiască împreună cu el.

Am intrat și în interiorul casei, acolo unde se află expoziția de bază, conținând obiecte care au aparținut sau au avut legătură directă cu Părintele Dometie Manolache și familia acestuia. Expoziția devine din ce în ce mai bogată și interesantă, pentru că sunt colecționate și expuse în contextul lor firesc, natural, mai multe obiecte din gospodăria țărănească de altădată, în toată frumusețea lor simplă, naturală. Unele dintre ele, cum ar fi de pildă oalele de lut ale familiei, au în ele o eleganță plină de sensuri adânci, aproape „brâncușiană”, aș putea spune. Părintele Radian îmi spune că a început să adune mai multe mărturii de la cei care au cunoscut-o direct sau prin membri ai familiei pe Sfânta Cuvioasă Filotimia, trăitoare și truditoare în acest sat: o femeie tăcută, blajină și foarte smerită. Care a știut să treacă din viață în sfințenie după ce a dat naștere la 12 copii. „Primește cu smerenie necazurile”, stă scris pe icoana recent canonizatei Sfinte a Bărăganului. Rar cuvânt de Pateric care să se potrivească mai bine! O chintesență: teologia pragurilor şi încercărilor vieții este în fond teologia creștină a supremei jertfe, după cum spunea un prieten teolog care a avut răbdarea să-mi lămurească mai bine simbolistica acestei icoane.

Pe o masă acoperită cu un „macat” (o pătură cu desene geometrice, țesută manual, în casă) stă deschis un caiet de impresii ale vizitatorilor. Este deschis la o însemnare a ierarhului locului, IPS Casian. Un scris caligrafic, ușor arhaic, care, nu știu de ce, duce cu gândul la munca și acribia călugărilor care ilustrau și copiau manuscrise în trecut la lumina opaițului. Citez o parte din notă: „din pământul Bărăganului, prin el [Sf. Dometie, n.r.] vedem concret că veșnicia s-a născut la sat. Satul a fost și va fi, va da mereu noi mucenici și sfinți!”

Ar fi multe de adăugat. În modestia sa „triumfătoare”, acest loc, acest sat, Târlele-Filiului, renaște nu doar prin salvarea unor obiective arhitecturale, ci și prin păstrarea și promovarea unei „memorii a sfințeniei”, a memoriei familiale a sfințeniei chiar, ceea ce este destul de rar, dacă nu unic în peisajul spiritual și cultural românesc. Închei cu „apelul” din prima mea deplasare aici, în satul Dometie - nu știu de ce am simțit nevoia să-i spun astfel: dacă aveți drum spre Brăila, Galați sau Buzău, faceți un mic ocol pentru a vizita această casă. Este un pas spre înțelegerea tainelor sacrului și nu numai. Să încercăm să refacem, pentru o clipă, legătura pierdută dintre om, sat, pământ și sfințenia regăsită.