Casa Sfântului Dometie din Târlele Filiului. Pași pentru înțelegerea sacrului

La Târlele Filiului, un mic sat apar­ținând de orășelul Ianca, județul Brăila, se ajunge după circa 20 de kilometri, pe o „bretea” derivată din DN2B, Buzău-Galați, drum de țară asfaltat, bine între­ținut, care traversează unul dintre cele mai frumoase „bărăgane” din câte există. Cei care cunosc această mare câmpie a soarelui știu că există mai multe „bărăgane” (din turcescul buragan, instrument muzical care emite un sunet puternic și strident, la fel ca viscolul care mătură câmpia iarna) într-unul singur: ialomițean, brăilean, buzoian.

Ele sunt diferite ca relief și spațiu, dar au ceva special în comun, dincolo de vălătucii de pământ și apele leneșe care-l străbat, secând deseori vara. Iar acest numitor comun trebuie să fie cerul și lumina sa înaltă, pură, filtrată de vitraliile nevăzute ale Creatorului. Poate că nu întâmplător filosoful cu tragic destin Vasile Băncilă afirma în cartea sa numită Spațiul Bărăganului (un omagiu și o prelungire a mult mai cunoscutului Spațiu Mioritic al prietenului și mentorului său, Lucian Blaga) următoarele: „Câmpia Bărăganului dă ființei o geometrie mistică”. Câteva imagini de iulie, culese din mașină, din drumul pe care-l parcurg cu viteză redusă, sperând că toată această frumusețe nu se va epuiza și nu va „pleca” prea repede: galbenul ars al miriștilor de grâu abia culese, verdele matur, promițător al porumbului după ploaia de vară, bucuria vizibilă a pescarilor de pe malurile canalelor de irigații. Turma de oi care se prelinge domol ca un nor alb sub soarele dogoritor, cu măgarii pufăind răbdători la margine, câinii cu ochi aprinși, iar ciobanul, sprijinit în bâtă, privește tăcut întinderea fără sfârșit, la fel ca acum sute de ani.

„Bisericile din Bărăgan au un ocean de spațiu în jur”

Satul propriu zis nu apare ca un „reper” geografic, ci se oferă pur și simplu privirii, brusc și surprinzător, ca un cadou al câmpiei pentru cei care au curiozitatea să treacă prin acest colț de țară. Revenind la Vasile Băncilă, acesta scria că „bisericile din Bărăgan au un ocean de spațiu în jur”. Poate de aici impresia puternică de insulă, de oază pierdută în mijlocul câmpiei, o speranță de care se agață ochiul și inima trecătorului. Biserica satului domină de departe peisajul, fiind cel mai înalt punct de reper din împrejurimi. Are o formă alungită, de navă, fragilă și solidă, în acelaşi timp, de o eleganță naturală pe care nu te-ai fi așteptat să o găsești în aceste locuri. Fără a fi teolog, rar am avut o mai clară întruchipare a drumului de la intrarea în biserică (viața pământească) spre Altar (Împă­răția lui Dumnezeu), așa cum se vede aici.

De la părintele Radian, tânărul, energicul și înțeleptul preot al lăcașului, am aflat multe lucruri interesante despre biserică. Aceasta are două hramuri: cel „istoric”, Sfântul Ierarh Nicolae și, din 2012, Sfântul Dometie Persul. A fost construită în anii 1920 ai secolului trecut după metodele tradiționale ale zonei și cu materialele avute la îndemână, pe furci de lemn căptușite cu pământ, totul sprijinit pe pietre de râu și bârne mari de salcâm, de către coloniștii „munteni” veniți din satul Mărculești, comuna Bălănești, din județul apropiat, Buzău, care au primit pământuri aici după Primul Război Mondial. O tehnică simplă și durabilă, care-și arată eficacitatea după 100 de ani de la folosire. Poate că răcoarea atât de plăcută, de proaspătă, din interiorul acestei biserici sclipitor de curate și de bine aranjate se datorează și pereților de pământ, mă gândesc. Cine a locuit într-o casă de pământ știe despre ce vorbesc: răcoroase vară, călduroase iarna, niște mame bune și generoase pentru cei care le iubesc; iar aici, fiind vorba de o biserică, concretul locuirii se transformă automat în metaforă.

În interiorul bisericii atrage atenția o frumoasă icoană, foarte atent și îngrijit lucrată, a Sfântului Dometie cel Milostiv de la Râmeț, originar din acest sat. Recunosc că mă încearcă o emoție puternică, mă aflu în prima topografie a sacrului. Spațiul acesta al bisericii, împrejurimile sale, ulițele satului, școala aflată peste drum au fost străbătute de tânărul Stelian Manolache, mai târziu Părintele Dometie. Preotul paroh simte tulburarea mea și mă asigură că Părintele Dometie a slujit de-a lungul vremii în acest lăcaș. Și nici nu putea fi altfel, se întorcea cu regularitate pentru a-și vizita familia rămasă acasă, în Bărăgan. Ba mai mult, îmi spune părintele Radian zâmbind, se pare că se oprea chiar și la „bufetul”, cum se spunea atunci, din sat și-i mustra blând pe cei care zăboveau prea mult pe acolo, după cum depun mărturie bătrânii satului, care l-au cunoscut personal.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc la fapte, timpuri și destine omenești care se autodepășesc. Aici, în biserica aceasta care a dat o stare de grație chiar și lutului, simplă, dar frumoasă ca o regină a Bărăganului, un copil ambițios dintr-o familie numeroasă a învă­țat primele rugăciuni, primele gesturi ale credinței, fără să bănuiască faptul că într-o bună zi numele său va fi înscris în calendarul Bisericii, dar dorindu-și cu ardoare ca viața sa să fie altfel decât a ce­lor­lalți, după cum stau mărturie notele și gândurile sale care s-au păstrat până astăzi. Într-una dintre ele povestește că se plimba pe malul râului Călmățui din apropiere, copil fiind, păscând oile. Își dorea cu ardoare să găsească o mică comoară îngropată. Ce să facă cu ea? Să ridice o biserică mai mare și mai frumoasă, să-i ajute pe cei săraci și nefericiți. Nu mă pot opri să nu mă întreb câți copii din ziua de astăzi ar nutri astfel de gânduri nobile. Multe de spus aici.

Satul

Împreună cu părintele Radian și mama mea, care m-a însoțit în această excursie (mama este originară dintr-un alt sat din apropiere, aflat tot pe malul Călmățu­iului, Budișteanu, care din păcate nu mai există, a fost pur și simplu „dezmembrat” forțat în anii 1960), ne îndreptăm agale spre Casa Memorială Dometie Manolache, recent canonizat. Un ochi râde, altul plânge. Toată lumea prezentă la acea oră a dimineții pe stradă se oprește din lucru pentru a-l saluta respectuos pe părintele Radian, care are o vorbă bună pentru fiecare, se simte și se vede clar că este vorba de o comunitate adevărată, în care fiecare cunoaște pe fiecare. Preotul îmi comunică faptul că de când a avut loc evenimentul canonizării, de când oamenii știu că satul lor a dat Bisericii și țării un sfânt, gradul lor de implicare în acțiunea socială a Bisericii, organizare de evenimente, participare la slujbe a crescut vizibil. „A fost ca o lumină aprinsă aici, la noi”, îmi spune acesta. Un ochi plânge. Satul, la fel ca majoritatea satelor din Bărăgan, este depopulat și pierde locuitori, în ciuda faptului că are toate facilitățile necesare pentru un trai decent. Am înțeles că numărul locuitorilor s-a redus la jumătate față de anii 1990, poate chiar mai puțin, majoritatea persoane în vârstă, dar încă unite de un spirit de solidaritate puternică și curaj, pe care l-au moștenit de la strămoșii lor veniți din munții Buzăului, acum mai bine de o sută de ani. Unele case sunt părăsite, prispele parcă strigă după copiii de altădată. Părăsită este și școala satului, unde au început să crească, încet-încet, arbori în uriașa curte a acesteia; natura își cere drepturile. Mai este folosită doar la unele evenimente oficiale, cum ar fi de pildă alegerile. Mama mea, profesoară pensionară, care a predat în Ianca vecină, îmi spune că în anii de glorie demografică în acest sat erau „clase paralele”, adică două clase de a V-a, două de a VI-a și așa mai departe. Simt în vocea ei o mare tristețe, un mare regret după o lume imperfectă, clar, dar care lasă să se întrevadă primejdia mortală în care ne găsim astăzi, ca țară și națiune.

Casa Memorială „Părintele Dometie”

Ajungem la ea după plăcuta și odihnitoarea plimbare pe ulițele acestui sat-grădină. Este o construc­ție mică, bine întreținută, un exemplu de arhitectură vernaculară, tipică acestei regiuni a României. Scundă, acoperită cu țigle din pământ ars, din pământ bătut pe „bârne” de salcâm, era menită să reziste iernilor aspre (casele din Bărăgan nu au ferestre pe partea dinspre nord, zisă și „partea din crivăț”) și verilor călduroase. De la părintele Radian și dintr-o notă explicativă înrămată la intrare spre folosul vizitatorului aflu că ideea acestei case memoriale a aparținut Arhiepiscopului locului, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian. Beneficiind de înțele­gerea și sprijinul familiei Manolache, familia Părintelui Dometie, ajutați de autoritățile locale din Ianca, Brăila, ierarhul a inaugurat casa memorială în toamna anului 2001, într-o atmosferă de entuziasm și recunoştinţă pentru memoria readusă la lumină a oamenilor și a locurilor, deopotrivă. Dacă la început erau expuse obiectele donate inițial de către membrii familiei, colecția de obiecte și manuscrise s-a îmbogățit treptat, cu contribuția preotului paroh, donații ale locuitorilor etc., ajungând în acest moment să fie nu doar o casă memorială, ci și un mini-muzeu, un lieux de memoire (fr.) care ilustrează extrem de bine și de clar modul de locuire în satele Bărăganului, sistemul de formare și învățământ prin ilustrarea traiectoriei școlare exemplare a tânărului Stelian Manolache.

Intrăm cu sfială și respect înăuntrul locuinței. Miros de lemn vechi, de scoarțe și ierburi uscate. O atmos­feră intimă, care te cucerește din prima clipă, pare a fi decorul unui film de epocă, ca și cum „Mo­ro­meții” s-ar fi turnat aici. Sunt multe, foarte multe obiecte care „vorbesc” și te cheamă, de la cărți de rugăciuni la metaniere atinse de vreme sau veșmintele purtate de Părintele Dometie. Repede îmi dau seama că nu este un spațiu muzeal ca oricare altul, neutru și rece, ci o reconstituire naturală și empatică a unei lumi care nu mai există, dar care pare mai vie și mai actuală ca niciodată, aici, în câmpie. Sunt prea multe de spus despre acest muzeu, dar principala idee cu care eu am plecat de aici este că el reconstituie traiectoria umană, profesională și intelectuală a unui copil simplu, de la țară, cu o uriașă sete de cunoaștere, care, în anii grei ai comunismului ce tocmai se instala în România, găsește puterea să răzbată pentru a ajunge un nume respectat, un „erou al credinței stră­mo­șești”, după cum l-a numit Părintele Dumitru Stăniloae, recent canonizat și el. Citez dintr-un mai vechi articol apărut în Ziarul Lumina, în iulie 2022, autor Răzvan Clipici, pentru a ilustra traiectoria intelectuală a Părintelui Dometie: „A fost atras de mic de școală și de Biserică. Era un copil responsabil și ascultător. În anul 1937, a absolvit cele șapte clase ale școlii din comuna Târlele Filiului, din județul Brăila. A urmat apoi Seminarul Teologic timp de opt ani, la Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945, ca șef de promoție. În același an s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucu­rești, pe care a absolvit-o în anul 1949, fiind declarat licențiat în teologie, cu calificativul Excepțional, sub coordonarea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, având ca temă de licență «Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă. Studiu istorico- exegetico-dogmatic». În 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, specializarea Teologie Sistematică. Studiile doctorale le-a făcut la îndemnul vechiului său prieten, Episcopul Antonie Plămădeală, la acea vreme vicar patriarhal. După finalizare, teza de doctorat a fost apreciată de comisie, obținând nota 10. Acest lucru s-a petrecut cu doar o lună înainte de sfârșitul său, din 6 iulie 1975”.

M-a impresionat foarte mult un caiet de note de lectură al studentului teolog, recuperat de curând. Un scris clar, caligrafic, idei bine articulate și fecunde. Cu alte cuvinte, dincolo de imaginea sa bună, milostivă, se afla și un teolog cu o pregătire de excepție. Sunt multe de spus, dar simplitatea materială dublată de bogăția spirituală a acestei case ajută pe deplin la înțelegerea vieții și destinului monahului și Sfântului de mai târziu. Dacă aveți drum spre Brăila, Galați, Buzău, faceți un mic ocol pentru a vizita această casă. Este un pas spre înțelegerea tainelor sacrului și nu numai.