Ferește-te de rău și fă binele!

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXVI, IX-X, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, pp. 275-276

„Dacă sufletul este nestricăcios, atunci nestricăcioase trebuie să fie și darurile ce i se aduc. Chipul lumii acesteia trece (1 Corinteni 7, 31). Iar dacă legea este umbra bunătăților viitoare (Evrei 10, 1), gândeşte-mi-te cum vor fi sâmbetele cele pline de bucurie şi sfinte din zilele cele veșnice, cum vor fi lunile cele noi și sărbătorile; și gândeşte-mi aşa cum merită legea cea duhovnicească! (…) Dar pentru că din cuvintele tale te vei îndrepta și din cuvintele tale te vei osândi (Matei 12, 37), oprește-ți limba de la rău și nu-ți strânge comori zadarnice cu o limbă mincinoasă! Oprește-ți și buzele tale să nu grăiască viclenii! Cu alte cuvinte, fă ca organul tău, ce ţi-a fost dat spre slujba cuvântului, să se îndepărteze de la orice lucrare rea! Viclenia este o faptă rea, săvârșită cu gând ascuns, care se oferă semenului sub chipul unor binefaceri. Ferește-te de rău și fă bine; caută pacea și o urmează (Psalmi 33, 13). Sfaturi temeinice, care ne duc la buna credinţă, ne învață să ne stăpânim limba, să ne depărtăm de gânduri viclene și să ne ferim de rău. Omului desăvârșit nu i se potrivește îndepărtarea de rău, ci celui care este la învăţăturile elementare i se cuvine să se îndepărteze de pornirea spre rău; și după ce s-a scăpat de obiș­nuinţa cu o viață rea, ca de o cale rea, să înceapă lucrarea faptelor bune. Că este cu neputință să începi a face binele dacă mai întâi nu te-ai depărtat și n-ai fugit cu totul de rău, după cum este cu neputinţă să fii sănătos, dacă n-ai scăpat de boală, să fii într-o cameră călduroasă, dacă n-ai îndepărtat deplin din ea frigul. Acestea nu pot sta împreună unele cu altele. Tot așa și cel care vrea să ducă o viaţă virtuoasă se cuvine să se scape de orice atingere cu păcatul.” 

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul I, III, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (2011), vol. 4, pp. 370-371

„Fericit este, dar, cel care a dobândit lucrurile vrednice de luat în seamă, cel care participă la bunurile care nu se pierd. Cum îl vom cunoaște însă pe acesta? Este cel care n-a umblat în sfatul celor lipsiți de evlavie! (...) Așadar, Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul celor lipsiți de evlavie (Psalmi 1, 1). Observă cât de precise sunt cuvintele! Fiecare cuvânt este plin de învățături. N-a spus: Care nu umblă în sfatul celor lipsiți de evlavie, ci: Care n-a umblat. Că nu este vrednic de a se numi fericit cel aflat încă în viață, pentru că îi este necunoscut sfârșitul; dar cel care a împlinit ceea ce era dator să facă, cel care și-a încheiat viața cu un sfârșit care nu poate fi pus la îndoială, acela negreșit poate fi numit fericit. Dar atunci pentru ce spune că sunt fericiți cei care umblă în legea Domnului (Psalmi 118, 19)? Căci aceste cuvinte afirmă că sunt fericiți nu cei care au umblat, ci cei care încă umblă. Pentru că aceia care săvârșesc binele au lauda în însăși fapta pe care au săvârșit-o, în vreme ce aceia care se feresc de rău nu mai sunt de lăudat dacă înclină o dată sau de două ori spre păcat, ci dacă vor putea să evite pentru totdeauna săvârșirea răului. În șirul cuvintelor noastre însă, ne-a venit în minte și o altă nedumerire: Pentru ce nu-l fericește pe cel care cultivă virtutea, ci pe cel care nu a săvârșit păcatul? Căci așa va fi numit fericit și calul, și boul, și piatra. Dar ce [obiect] neînsuflețit a stat pe calea păcătoșilor, sau ce necuvântător a șezut pe scaunul ciumaților (Psalmi 1, 1)? Așteaptă puțin și vei afla răspunsul! Căci adaugă: Ci în legea Domnului este voia lui (Psalmi 1, 2). Iar cugetarea legii dumneze­iești o poate împlini numai cineva înzestrat cu gândire. Noi însă mai spunem că începutul dobândirii virtuților este îndepărtarea de cele rele. Căci spune: Ferește-te de rău și fă binele! (Psalmi 36, 27).” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)