Crăciunul, ziua în care prăznuim pogorârea lui Dumnezeu printre oameni

Crăciunul este ziua în care sărbătorim Naşterea Domnului, adică venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu în chip de Prunc Prea­sfânt. El Se pogoară printre oameni în peştera smerită din Betleemul Iudeei, născându-Se din Maică Fecioară Preacurată, împlinind aşteptarea mesianică de veacuri a drepţilor din Vechiul Testament. Preasfânta Fecioara Maria naşte „pe Cel mai presus de fiinţă”, Care Se face Om pentru mântuirea noastră.

Noi prăznuim pe 25 decembrie, de Crăciun, pogorârea lui Dumnezeu printre oameni, care este prima Epifanie a Domnului, a doua fiind cea de la Bobotează (6 ianuarie), când Hristos Domnul Se arată lumii la Iordan, la vârsta de 30 de ani. De aceea, iniţial Crăciunul şi Boboteaza au fost sărbătorite împreună, sub numele de Epifania Domnului.

În acest sens, părintele Ene Branişte în Liturgica generală scrie: „În Răsărit, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului (Epifania). Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 de ani (Luca 3, 23)”.

Etimologic, Crăciun vine de la latinescul Creationem. Pornind de aici, înţelegem că la această sărbătoare prăznuim venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, Cel prin Care toate au fost create de Tatăl în Duhul Sfânt, este trimis de Dumnezeu Tatăl în lume ca prin Jertfa şi Învierea Sa să recreeze toate şi mai ales să aducă neamul omenesc din întunericul păcatului la lumina cea nepieritoare din Împărăţia cerului.

La acest praznic împărătesc cântările ne spun că cerul şi pământul se veselesc, iar îngerii cu oamenii duhovniceşte prăznuiesc, pentru că „Dumnezeu în trup S-a arătat celor ce şedeau în întuneric şi în umbră, născându-Se din Fecioară”.

Imnografia sărbătorii arată că Dumnezeu Cuvântul „Se întrupează şi de Tatăl nu Se desparte”. „Făcătorul a toate” Se naşte din Fecioară fără stricăciune şi ea devine „Maică a Ziditorului”. „Cel din fire nevăzut” Se face văzut în chipul Pruncului Nevinovat, pe care Maica Preacurată Îl înfaşă şi-L aşază în ieslea din peştera Betleemului, unde păstorii şi magii vin să I se închine „Celui ce S-a născut spre mântuirea noastră”.

Fiul lui Dumnezeu vine pe pământ pentru ca pe om la cer să-l ridice. „Cel din fire nevăzut” Se face „văzut cu trup pentru om”. În Betleem se aude vestea de slavă a celor fără de trup, care anunţă lumii venirea „Celui ce a binevoit a fi pace pe pământ” şi că „a răsărit lumina celor întunecaţi” de păcatul lui Adam.

Domnul, văzând întinat pe cel creat după chipul Său prin călcarea poruncii dumnezeieşti, „plecând cerurile, S-a coborât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca în el să înnoiască pe Adam cel stricat”.

Vecernia Crăciunului ne spune: „Împărăţia Ta este Împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Ta rămâne în tot neamul şi neamul, Hristos Dumnezeule, Cel ce Te-ai întrupat din Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara Maria şi Te-ai făcut om. Lumină ne-a strălucit nouă, Hristoase Dumnezeule, venirea Ta; lumina cea din Lumină, strălucirea Tatălui, toată făptura ai luminat. Suflarea toată Te laudă pe Tine, chipul slavei Tatălui. Cel ce eşti şi mai înainte ai fost şi ai strălucit din Fecioară, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi”.

După cum putem vedea şi din această stihire, Crăciunul este o sărbătoare plină de lumină, în care prăznuim venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce este Lumina lumii şi care a luminat întreaga făptură, care slăveşte naşterea Făcătorului a toate din Preasfânta Fecioara Maria.

Mare şi uimitoare minune s-a săvârşit în Betleem acum două milenii: „Fecioara naşte şi pântecele nu i se strică. Cuvântul Se întrupează şi de Tatăl nu Se desparte”, luând asupra Sa trupul omenesc şi îmbrăcându-Se cu firea noastră, `pentru a-Şi face din ea podoabă împărătească”.

La plinirea vremii, „Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, născut din veşnicie din Tatăl, fără amestecare şi fără împărţire, este zămislit în pântecele Fecioarei, fără participarea vreunui om, prin lucrarea Duhului Sfânt”. Şi „fără a-Şi părăsi natura, fără a înceta să locuiască în sânul Tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu ia asupra Sa firea omenească şi devine singurul Fiu al Fecioarei, ţesând în pântecele ei fecioresc veşmântul de purpură al trupului Său”.

Avem „două naşteri: una dumnezeiască şi veşnică, alta omenească şi supusă timpului, dar un singur Fiu, Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om. O singură Persoană Se naşte din ea, Dumnezeu-Omul”, Care este „fără mamă, după natura Sa dumnezeiască, şi fără tată, după firea omenească”. În El, „fără să se amestece, însuşirile firii dumnezeieşti şi cele ale firii omeneşti se împeletesc în chip tainic”.

În peştera Betleemului, „Pruncul culcat în iesle nu este un om oarecare”, ci „este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care a luat asupra Lui firea omenească pentru a o înnoi, pentru a o re-crea şi pentru a reface în El Însuşi chipul lui Dumnezeu, întunecat şi schimonosit de păcat” (Ieromonahul Makarios Simonopetritul, Sinaxar, Vieţile Sfinţilor).

De aceea în Biserică, la Utrenie, cântăm: „Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viaţă dumnezeiască cea bună iarăşi îl înnoieşte, ca un înţelept Ziditor”.

Dumnezeu Ziditorul a toate, văzând „pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a coborât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiască Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat”.

Crăciunul este ziua când sărbătorim coborârea în lume a Fiului lui Dumnezeu pentru a izbăvi lumea de păcat şi a deschide Raiul închis de neascultarea primului om, Adam. El, care a fost zidit de Dumnezeu din ţărână şi a alunecat în stricăciune, se bucură văzând Naşterea lui Hristos prin care s-a împlinit aşteptarea mesianică.

Protopărintele Adam vede cum „din înălţimea cerului”, Cel care l-a creat, Împăratul cel veşnic, vine în lume şi Se naşte „din curata Fecioară, Dumnezeu fiind”, pentru „a chema la Sine din stricăciune pe omul zidit întâi”.

Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vine la noi de Crăciun ca Prunc Tânăr, neîncetând să fie Dumnezeu. El „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8), ca pe noi să ne mântuiască. De aceea cu toţii, în ziua de Crăciun, trebuie să fim în Biserică pentru a mărturisi într-un singur glas: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru ea cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie!”