„O meserie foarte scumpă, care te poartă în locuri şi situaţii de neimaginat“

▲ O agenţie de detectivi particulari este, prin definiţie, o structură discretă ▲ Nu oricine are plăcerea - sau neşansa - de a intra în contact cu un detectiv ▲ Iar atunci când eşti invitat în mijlocul lor, pentru a-i cunoaşte, pentru a afla detalii şi chiar diverse picanterii legate de această meserie, ar fi o greşeală să refuzi ▲ „Femeile sunt foarte bine cotate în lumea noastră, pentru că relaţionează mai uşor, ies mai puţin în evidenţă în misiunile de filaj, sunt mai curioase şi mai atente la detalii“, spune Maria Bumbaru, care conduce, din 2004, Asociaţia Naţională a Detectivilor din România ▲ Cum este viaţa unui detectiv? „Mereu pe fugă, mereu în căutarea unor răspunsuri. Prinsă între documente de arhivă şi restaurante, între nopţi de filaj petrecute pe bancheta maşinii şi poze făcute pe vasul de croazieră. O meserie foarte scumpă, care te poartă, de multe ori, în locuri şi situaţii în care nu ţi-ai imaginat că o să ajungi“ ▲

„Nu lăsa suspiciunea să te macine. Opreşte-te acum. Foloseşte-ţi mintea şi inima în scopuri productive. Familia şi societatea au nevoie de tine. O simplă discuţie, şi problema ta o preluăm noi. Un simplu telefon, şi problema ta familială devine şi a noastră. Te vom ajuta să-ţi recapeţi încrederea în tine, demnitatea care ţi-a fost încercată. Nu trebuie să duci în psihicul tău povara suspiciunii, a neîncrederii. Nu meriţi ca cineva să se folosească de tine jucând rolul de soţ, soţie, prieten, partener sau colaborator fidel“. Acest pasaj, preluat de pe site-ul de prezentare al unei agenţii româneşti, nu este, aşa cum aţi putea crede, o reclamă la un cabinet psihologic, la un cabinet de avocatură în pas cu noile tendinţe din marketing. „Îndemnul“ citat mai sus aparţine unei agenţii de detectivi particulari, din cele peste 250 înregistrate, la ora actuală, în România. O astfel de agenţie este, prin definiţie, o structură discretă. Nu oricine are plăcerea - sau neşansa - de a intra în contact cu un detectiv. Iar atunci când eşti invitat în mijlocul lor, pentru a-i cunoaşte, pentru a afla detalii şi chiar diverse picanterii legate de această meserie, ar fi o greşeală să refuzi. În urmă cu o săptămână, a avut loc la Iaşi o întâlnire a membrilor Asociaţiei Naţionale a Detectivilor din România. Întâlnirea nu a fost prezidată nici de replica autohtonă a celui mai celebru personaj fictiv din breasla detectivilor, Sherlock Holmes, nici măcar de vreo copie fidelă a marelui Hercule Poirot, ci de Maria Bumbaru. O femeie care ne va introduce, prin intermediul interviului de mai jos, în lumea detectivilor particulari. Este o meserie foarte scumpă O femeie detectiv? De ce nu? Femeile sunt foarte bine cotate în lumea noastră. Relaţionează mai uşor, ies mai puţin în evidenţă în misiunile de filaj, sunt mai curioase şi mai atente la detalii. De multe ori, femeile sunt superioare bărbaţilor în cazuri de investigaţii, pentru că au acces la informaţii la care un detectiv bărbat nu poate ajunge cu uşurinţă. Dar, în ultimă instanţă, depinde de zestrea nativă şi profesionalismul fiecăruia dintre noi. Cât contează „nasul“ în această meserie? Foarte mult. Dacă nu ai o intuiţie bună, dacă nu „simţi“ cazul, e foarte greu să ajungi un detectiv bun. Evident că sunt şi o serie de paşi standard, pe care trebuie să-i urmezi. În cazul unei dispariţii, spre exemplu, aduni informaţii despre persoana respectivă, afli ce program a avut, unde a mers, cu cine s-a întâlnit şi multe alte lucruri care îţi sunt necesare, pentru a porni de la o bază. Dar să presupunem că aceste lucruri le poate face aproape oricine, care are o minimă pregătire în domeniu. Calitatea unui bun detectiv este dată însă de capacitatea acestuia de a simţi, de a pune cap la cap momente şi elemente cheie, poate neimportante sau greu observabile pentru altcineva. De noroc ai nevoie? Sigur că da. Se poate întâmpla şi să te împiedici, la propriu, de „elementul cheie“ de care vorbeam. Cum aţi ajuns să practicaţi această meserie? Totul a fost o întâmplare. La puţin timp după Revoluţia din ’89, un prieten m-a pus în legătură cu o cunoştinţă de-a lui, un detectiv străin care avea de rezolvat un caz la noi în ţară. M-am oferit să îl ajut să adune informaţiile de care avea nevoie şi aşa am prins gustul meseriei. Imediat după aceea, am plecat în străinătate, am urmat cursuri de specialitate, apoi m-am reîntors în România, să pun în practică ceea ce „furasem“ de la detectivii de „afară“. Cum e viaţa unui detectiv? Ca şi cel care o trăieşte. Mereu pe fugă, mereu în căutarea unor răspunsuri. Prinsă între documente de arhivă şi restaurante de lux, între nopţi de filaj petrecute pe bancheta maşinii şi poze făcute pe vasul de croazieră. Este o meserie foarte scumpă, care te poartă, de multe ori, în locuri şi situaţii în care nu ţi-ai imaginat că o să ajungi. 3 mii de mărci pentru găsirea unui căţel Cine sunt clienţii unui detectiv? Am să încerc să-i împart în câteva categorii, deoarece, din acest punct de vedere, lucrurile au evoluat în ultimii ani şi în România. Sunt soţi care se suspectează de infidelidate, părinţi care vor să ştie în ce anturaje umblă odraslele lor, oameni de afaceri care vor să afle anumite aspecte despre parteneri sau despre propriii angajaţi, cazuri de dispariţii ale unor persoane sau găsirea unor rude sau prieteni, cu care clientul a pierdut legătura în urmă cu mulţi ani, solicitări de probe pentru una dintre părţile implicate într-un proces şi multe alte cazuri, pe care nu le pot încadra într-o anumită categorie. Care ar fi cele mai puţin „obişnuite“? Spre exemplu, au fost cazuri când un client a solicitat să-i se întocmească arborele genealogic. Dar sunt şi cereri pe care le consideri neobişnuite doar la început. În urmă cu mai mulţi ani, mi s-a solicitat să găsesc un căţel, care fusese furat de anumite persoane. Recunosc că, în primă fază, mi s-a părut un pic exagerat. Dar când am văzut că stăpânii erau dispuşi să ofere 3 mii de mărci pentru a-l găsi, am înţeles că, lăsând la o parte latura afectivă, valoarea acelui căţel era una extrem de ridicată, deoarece era un exemplar rar, cu pedigree. Sunt şi clienţi pe care îi refuzaţi? Evident. Prima discuţie cu potenţialul client este foarte importantă. Sunt situaţii în care realizezi că persoana respectivă efectiv aberează, prezentându-ţi scenarii imaginare, şi nu ai voie să profiţi de naivitatea sau de, hai să spunem, problemele lui personale. Nu confirmăm temerile clientului, ci dovedim dacă sunt justificate sau nu De unde ştiu că un detectiv, la care apelez pentru a rezolva o problemă, nu mă minte? Pentru că noi lucrăm doar cu probe. Nu îi spunem poveşti clientului, ci îi aducem dovezi clare, palpabile. Altfel, înseamnă că nu ne-am îndeplinit misiunea. Este adevărat că, de multe ori, clienţii vin la noi cu idei preconcepute, de genul „sunt sigură că mă înşeală“ sau „el este singurul care poate sustrage asemenea informaţii din firmă“. Rolul nostru nu este, însă, de a confirma temerile clientului, ci de dovedi dacă aceste temeri sunt justificate sau nu. Şi acest lucru îl explicăm foarte clar de la început, pentru că anumiţi clienţi îşi doresc efectiv să afle că sunt înşelaţi sau furaţi de partener. În România se lucrează mult „după ureche“. E valabil şi pentru breasla detectivilor? Din nefericire, au existat astfel de cazuri şi poate există şi în continuare. Iar acest lucru ne afectează şi pe noi, cei care ne străduim să ne facem treaba într-un mod profesionist. Dacă nu eşti serios şi dacă nu respecţi legea şi angajamentele luate faţă de client, nu rezişti pe această piaţă. Este o piaţă dură? Din punct de vedere al concurenţei, nu. Din punct de vedere al selectivităţii, cu siguranţă da. Este o piaţă în plină formare şi putem spune că e loc pentru toată lumea. Dar, repet, trebuie să respecţi o serie de reguli clare, pentru a rezista şi a-ţi face un nume. Meseria noastră se aseamănă cu cea a unui avocat, a unui doctor sau a unui zidar. Doar dacă eşti bun clienţii te recomandă mai departe, iar reciproca este valabilă. Acest aspect este cu atât mai important cu cât, prin natura contractului de confidenţialitate pe care îl încheiem cu clienţii, noi nu ne putem lăuda cu rezolvarea unui caz greu, complex. Dar dacă informaţiile pe care le primesc de la un detectiv, chiar însoţite de anumite dovezi, nu se confirmă şi îmi pun în pericol o afacere, spre exemplu? Detectivul este om şi evident că se poate întâmpla să greşească. Din acest motiv, agenţiile serioase îşi fac asigurări asemănătoare cu cele din domeniul medical, de malpraxis. Astfel de asigurări sunt importante mai ales pentru cazurile din domeniul economic, unde lucrurile sunt mult mai sensibile, iar numărul zerourilor este mare. De aceea, recomand să se lucreze cu agenţii atestate, cu care se încheie contracte foarte clare de prestare a unui serviciu, nu cu detectivi autointitulaţi, care nu pot prezenta clientului o legitimaţie şi un atestat prin care i se dă dreptul să practice această meserie şi care lucrează „la mica înţelegere“. Poate fi relativ simplu să demonstrezi un caz de infidelitate, dar lucrurile se complică şi pot deveni chiar riscante pentru client, atunci când eşti solicitat să demaşti un caz de spionaj economic, spre exemplu. Doamne de 70 de ani practică această meserie cu mare succes Cum este privit detectivul în România? La modul general, nu cred că este un personaj prea cunoscut. Când spui detectiv, te gândeşti la poveşti. La filmele americane, la Sherlock Holmes sau la cărţile Agathei Christie. Dacă te mai prezinţi şi ca femeie detectiv, probabil rişti să stârneşti râsul. Dar acestea sunt lucruri care se rezolvă în timp, odată cu schimbarea mentalităţilor. Mai grea a fost, însă, relaţia cu instituţiile statului, care au înţeles destul de greu că detectivul nu face altceva decât să le dubleze munca şi să contribuie la scăderea fenomenului infracţional. Din fericire, situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii ani şi aud tot mai mulţi şefi din Poliţie spunând că şi-ar dori ca angajaţii lor să-şi continue munca în acest domeniu, odată cu ieşirea la pensie. Aţi fost la mai multe specializări în străinătate şi, mai nou, la întâlniri cu colegii din Federaţia Internaţională a Detectivilor. Femeile stârnesc şi acolo râsul? Nu, doar admiraţia. Am avut plăcerea să întâlnesc la o reuniune desfăşurată la Londra, doamne ajunse la venerabila vârstă de 70 de ani, care practicau această meserie cu mare succes şi erau foarte apreciate de colegi. Există vreun Sherlock Holmes printre colegii dumneavoastră? Sunt mai mulţi, dar nu îi pot spune. Îi aşteptăm să-şi scrie memoriile. ▲ Şcolarizarea unui detectiv particular costă 2.000 de lei şi durează 3 luni În conformitate cu prevederile legii 329/2003, poate deveni detectiv particular orice persoană care a absolvit cursurile de specialitate ale unei şcoli de specialitate din spaţiul UE sau care a activat ca ofiţer în cadrul sistemului de apărare al ţării. În prezent, în România există şcoli de detectivi particulari în Bucureşti, Braşov, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Piteşti, care organizează cursuri de pregătire profesională, în vederea obţinerii licenţei de Detectiv Particular. Costul unui asemena curs variază între 1.500 şi 2.000 RON şi are o durată de 3 luni, timp în care cursantul va face primii paşi în parcurgerea sinuosului drum al investigaţiei private şi al filajului. Cursul este compus din două părţi: una teoretică, cu durata de o lună, şi una practică, de 2 luni. În urma absolvirii acestui curs de pregătire, candidatul obţine dreptul de a susţine examenul de atestare, organizat, periodic, de Inspectoratul de Poliţie Judeţean de care aparţine. Examenul de atestare este susţinut conform tematicii aprobate şi publicate de Inspectoratul General al Poliţiei Române şi constă în două probe de verificare a cunoştinţelor: o proba scrisă, eliminatorie, şi o probă orală. Dacă examenul este trecut, candidatului i se va elibera un atestat, prin care i se acordă dreptul de a practica meseria de detectiv particular, în condiţiile legii, şi va avea dreptul de a se legitima în interes de serviciu. Pe baza acestui atestat, vă puteţi angaja într-o agenţie de detectivi particulari sau, în cazul în care sunteţi absolvent al Facultăţii de Drept sau fost ofiţer în cadrul Poliţiei, MApN sau SRI, aveţi dreptul să deschideţi propria agenţie sau cabinet de detectivi particulari. Acesta este, în linii mari, drumul pe care va trebui să-l parcurgeţi, în cazul în care sunteţi convins că meseria de detectiv particular este ceea ce vi se potriveşte şi doriţi să vă investiţi resursele în domeniul investigaţiilor private. (n.r. - articol preluat de pe site-ul Asociaţiei Naţionale a Detectivilor din România - www.det.ro) ▲ 80% dintre detectivii particulari sunt foşti ofiţeri Peste 80% dintre detectivii particulari atestaţi în România sunt foşti ofiţeri sau subofiţeri, proveniţi din Poliţie, Serviciul Român de Informaţii sau Ministerul Apărării Naţionale. Sunt însă şi medici, ingineri, absolvenţi de Drept sau Filosofie, care nu au ezitat să practice această meserie, relativ nouă pe piaţa românească. În evidenţele Inspectoratului General al Poliţiei Române erau înregistrate, la finele anului 2007, un număr de 264 de agenţii licenţiate, din care aproape o treime în Bucureşti, şi 1.142 de detectivi atestaţi. De asemenea, în această branşă intră, anual, câteva zeci sau chiar sute de noi detectivi atestaţi, însă foarte puţini ajung să profeseze. „Pasiunea multor tineri pentru această meserie vine din cărţile sau filmele care au tratat investigaţiile unor detectivi celebri. Realitatea din teren nu este, însă, la fel de spectaculoasă. Trebuie să ai înclinaţie, să îţi placă cu adevărat să faci acest lucru, să furi meserie şi să ai multă răbdare. De aceea, este mult mai uşor pentru un poliţist, spre exemplu, care a lucrat 30 de ani în domeniul criminalistic, să devină detectiv particular, pentru că el şi-a însuşit deja rigorile activităţii de investigaţie“, explică preşedinta Asociaţiei Naţionale a Detectivilor din România, Maria Bumbaru. O altă explicaţie constă şi în faptul că, potrivit legii, un proaspăt posesor al legitimaţiei de detectiv particular nu poate să lucreze pe cont propriu, prin înfiinţarea unui cabinet sau a unei agenţii particulare, decât dacă este absolvent al Facultăţii de Drept sau fost ofiţer în Poliţie, MApN sau SRI. Cu alte cuvinte, pentru a-şi desfăşura activitatea, este obligat să se angajeze în cadrul unui astfel de cabinet sau agenţii. ▲ Cât ne costă investigaţia privată Deşi, la întrebarea „cât mă costă?“, un detectiv îţi va răspunde că trebuie făcută o analiză clară a acţiunii, deoarece sunt multe varibile, preţul de referinţă vehiculat cel mai des este de 20 euro pentru ora de supraveghere, la care se adaugă costurile deplasării detectivului. Tarifele percepute pot fi negociabile, în funcţie de totalul costurilor, complexitatea, dificultatea, durata acţiunii şi forţele angajate în investigaţie. În medie, preţurile sunt cuprinse între: 150 şi 300 de euro pe zi, pentru operaţiunile de filaj/supraveghere. Pentru investigaţiile economice complexe, preţurile pot fi de câteva mii de euro, pot depăşi 10 mii de euro sau pot fi percepute ca procent dintr-o anumită valoare. Pentru o investigaţie privind conduita şi moralitatea publică a unei persoane, se pot cere circa 20 de euro pe oră. Pentru a verifica solvabilitatea sau seriozitatea unui potenţial partener de afaceri, preţul poate fi de 100 de euro, în cazul unei persoane fizice, şi de 300 de euro, în cazul unei persoane juridice. Identificarea unei adrese poate costa 50 de euro, iar verificarea unui angajat poate costa 100 de euro. Costurile detectivului se ridică, estimativ, la 50%-70% din tariful perceput clientului. ▲ Servicii asigurate de agenţiile de detectivi: - Investigaţii privind stabilirea conduitei şi moralităţii unei persoane; - Investigaţii privind verificări de persoane, în vederea angajării; - Protecţia informativă a unei persoane; - Investigaţii privind loialitatea personalului; - Investigaţii privind identificarea unor factori de risc, privind scurgeri de informaţii economice; - Investigaţii privind verificarea seriozităţii şi solvabilităţii partenerilor de afaceri persoane juridice; - Investigaţii privind identificarea unei persoane; - Investigaţii privind identificarea unor bunuri, care fac obiectul unor litigii; - Investigaţii privind identificarea unor martori sau probe, în procese civile sau penale. La solicitarea clienţilor, agenţiile pot desfăşura şi alte activităţi de investigaţii, cu condiţia ca acestea să nu contravină reglementărilor legale interne sau celor internaţionale, cu privire la activitatea detectivilor particulari, ordinii publice ori bunelor moravuri.