O pildă a timpului petrecut bine

Într-o discuție pe care Părintele Arsenie Papacioc a avut-o cu tinerii veniți la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, el i-a întrebat așa: „Ce credeți că i-a costat pe sfinți de au ajuns la fericirea din Împărăția cerurilor?“. Și tot el a răspuns: „Puțin timp petrecut bine. Puțin timp petrecut cu Dumnezeu“. Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea este cea care a împlinit întru totul cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc. Deși a trăit numai 44 de ani, înălțimea duhovnicească a viețuirii sale monahale a făcut-o să intre în calendarul Bisericii Ortodoxe Române ca sfântă. Astăzi ne închinăm ei la racla cu sfintele sale moaște, aduse cu prilejul pelerinajului organizat de hramul Catedralei Patriarhale, la București.

Maică Nectaria Lazăr, cum privea sora dumneavoastră viața? În ultima perioadă a fost foarte bolnavă. Nu se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu, să-i fi zis: „Ți-am dăruit toată viața mea și tu mă lași să mor?”

Nu. Încercarea bolii pe care ea a primit-o în ultima parte a vieții a fost ca din mâna lui Hristos. Cu multă răbdare, cu multă credință, pentru că având durerile foarte mari, trebuia să rabde. Chiar dacă a fost ajutată oarecum spre final și medical, totuși durerile o cople­șeau în continuare. A primit această suferință ca din mâna lui Dumnezeu, în sensul că era conștientă și convinsă că pentru mântuirea sufletului ei i-a fost dată. În tot timpul cât a răbdat boala, ne spunea și nouă, mie personal: „Surioară, boala este mântuitoare de suflet. Dacă trecem cu răbdare și cu credință - că nu este ușor - prin această suferință vom ajunge la mântuire”. Era cu totul convinsă de acest lucru.

Chipul plin de sfințenie al bunicii

Cum era Sfânta Elisabeta în copilărie? Cum își păstra credința în încercările sale, în boală, în greutăți?

În copilărie era o fată normală, deosebindu-se doar prin faptul că era mai cuminte decât ceilalți. Mătușile, bunicii, cu toții ziceau că e un copil cuminte. Evlavia o păstram cu toții, probabil și datorită faptului că o aveam pe bunica, care ne iniția mereu, făcea rugăciunile și dimineața, și seara, fiind cu toate nelipsite de la biserică. Povețele pe care ni le dădea bunica pe parcursul zilei: cum să ne comportăm, să nu mâncăm fără să ne închinăm, să nu mergem undeva fără să ne închinăm, din toate le-am învățat pe cele bune. Prin toate acestea ne-a menținut starea aceasta duhovnicească de când eram mici, până ne-am făcut mai mari. Eu îmi aduc aminte că bunica, câteodată, ne mustra chiar, îndeosebi atunci când făceam năzbâtii. Ne învăța să avem așa respect pentru Maica Domnului, pentru Mântuitorul, pentru toți sfinții. Participam și la curățenia bisericii, unde tot bunica ne învăța și ne arăta: „Uite, aici e Sfântul Gheorghe, aici e Sfântul Nicolae” și ne povestea deseori și din viețile lor. Ne fascinau aceste povești și de aceea nu am uitat nici astăzi toate pe care ni le-a spus la vremea aceea bunica.

Ce rol a avut Sfânta Elisabeta în educația pe care ați primit-o acasă?

Ea cumva a ajutat-o pe mama în creșterea noastră și ne-a educat frumos. Pe parcursul vieții, chiar și la școală, sfintei nu-i plăcea nici să meargă la dansurile școlare, precum nici la alte activități inter­active. Tot timpul era mai retrasă și de fiecare dată era gata să ajute pe oricine avea nevoie. Chiar și la învățat, la scris, între colegi, ajuta pe oricine avea nevoie. De asemenea, niciodată n-a avut conflicte cu vreun coleg sau colegă, fiind atât de cuminte.

Pravila Sfintei Elisabeta de la Pasărea

La ce ținea Sfânta Elisabeta cel mai mult? Ce conta pentru ea: pravila, Liturghia, Psaltirea, „Doamne Iisuse”, citirea Scripturii? Care era programul ei duhovnicesc?

Avea un program destul de larg la început. Avea rânduită ca pravilă cele Șapte Laude, dar tot timpul s-a străduit și s-a luptat pentru cele duhovnicești. Spunea neîncetat „Doamne Iisuse” și niciodată nu înceta citirea Psaltirii, mai ales la liniște fiind. Prin rugăciunea „Doamne Iisuse” ea ne spunea că „Biruim și străpungem cerul”. Întotdeauna și pe mine personal a căutat să mă inițieze, să mă ajute să înțeleg cum să lucrez rugăciunea, cum să dobor gândul, cum să mă feresc de acea risipire pe care cel rău o aduce asupra noastră. Iubea mult rugăciunea „Doamne Iisuse” și o spunea cu suflet și pe noi ne îndemna să o spunem din suflet. Iubea de asemenea toți sfinții și deseori le citea acatistele în zilele lor de prăznuire. Dacă era un sfânt al zilei, cu mare dragoste și bucurie citea acatistul sfântului respectiv. Și nouă ne zicea că și pravila este foarte folositoare, dar când nu reușim să facem pravila, ne îndemna să zicem „Doamne Iisuse”, ca să compensăm și să echilibrăm prin aceasta pe cele din contul rugăciunii. Zicea de asemenea că rugăciunea trebuie pusă pe primul plan, pentru că „Prin rugăciune devii bun, prin rugăciune devii ascultător”. Acest îndemn este mereu valabil pentru noi, monahii, dat fiind faptul că prin practica rugăciunii dobândim negreșit: răbdare, ascultare, dragoste și bunătate. Sfânta a luptat toată viața ei ca să își facă rugăciunea și pravila.

Cât de mult contează să ai părinți credincioși, copil fiind?

Cred că foarte mult, mai cu seamă că, în cazul nostru, această bunică pe care am prins-o și am trăit câțiva ani buni cu ea ne-a învățat atât de bine. Mă gândesc că darul cel mai mare pe care pot să-l facă părinții unui copil este drumul spre biserică. În vremea copilăriei noastre, poate singura plimbare și plecare de acasă era biserica, pentru că eram copii, mergeam doar la școală, cu treburile casei și biserica era un fel de așa, ca o sărbătoare. Astfel mergeam la toate slujbele și de fiecare dată eram nelipsiți.

Ce ar trebui să faci în viață ca să devii sfânt?

Să faci faptele credinței. Cum a făcut Sfânta Elisabeta, de exemplu. Ea a răbdat mult. A răbdat foame, a răbdat frig, a răbdat căldură, ocara oamenilor poate de multe ori, pentru că mulți n-au înțeles-o, foarte mulți au judecat-o. Pentru toți s-a rugat foarte mult. De multe ori mă gândesc că sfânta era omul care dorea din tot sufletul să lucreze mântuirea și să ajute și pe alții pentru asta. Îmi aduc aminte că foarte mulți oameni s-au întors la credință datorită ei. Pădurarii care au ajutat-o, mulți creștini cu care a intrat în contact ea acolo, în zonele noastre și nu numai, pe toți îi povățuia cu sfaturi din scrierile Sfinților Părinți, din trăirea ei duhovnicească și-i îndemna că mântuirea este foarte importantă pentru noi. Le arăta tuturor că trebuie să ne schimbăm viața, să lucrăm rugăciunea, să facem fapte bune. Îndemna dese­ori pe oamenii din lume să facă milostenie și mereu spunea: „Milostenia scoate păcătosul din iad”. Tot timpul era interesată să ajute. Când vedea că cineva nu calcă bine, nu face bine, căuta de îndată să îl ajute. Și ce-i plăcea foarte tare la aceste persoane era să le dea mici daruri duhovnicești, ca să-i bucure și să-i inițieze spre credință. Foarte mult s-a străduit cu multe persoane. Toate acestea au dat mărturie mai apoi de darurile de care s-au învrednicit și de ajutorul primit de la sfânta, foarte mulți sunt astăzi care mărturisesc că datorită rugăciunilor și ajutorului ei și-au rezolvat diferite probleme în familie sau de sănătate.

„Amânarea este cel mai înșelător moment”

Putem socoti, oare, viața aceasta pământească ca o arvună a vieții veșnice?

Negreșit. Viața pământească trebuie să i-o dăm lui Dumnezeu, bineînțeles că ispitele sunt multe și ne clătinăm, cădem, ne ridicăm. Important este să nu rămânem delăsători, să nu lăsăm nepăsarea să ne domine sau amânarea să ne potopească. Mi-am dat seama și pentru mine ca om: amânarea e cel mai înșelător moment. Pentru că zici: „Acum sunt foarte obosit, nu fac acum sau nu mă rog acum, nu citesc acum că sunt prea obosit și nu mă pot concentra”. Nu! Părintele Macarie, duhovnicul nostru care a plecat la Domnul, ne învăța așa: veneam uneori de la ascultare foarte obosită și încercam să citesc Paraclisul și picam cu nasul în carte de 100 de ori pe aceeași pagină fiind. Și-i spuneam la spovedanie: „Preacuvioase, eu citesc Paraclisul, dar sunt la aceeași pagină o jumătate de oră și iar ațipesc cu nasul în carte și iar, și până la urmă nu mai citesc că nu reușesc”. Și spunea părintele: „Important este că te-ai străduit și nu te-ai culcat de la început, fără să încerci”. Așa vedea dânsul că este foarte importantă această osteneală duhovnicească.

„Surioară, să ajungem la Golgota, acolo-i important!”

Dacă Dumnezeu e bun și mântuirea e dulce, de ce lumea preferă păcatul, de ce merge în continuare după diavol?

Se zice că păcatul e dulce și de asta înșală, e o înșelătorie pentru oameni. Pentru că mântuirea nu-i ușoară, trebuie o luptă, trebuie un devotament, trebuie grijă, trebuie multă acrivie ca să poți să lupți pentru mântuire și să fii pentru Dumnezeu. Pentru că de cele mai multe ori păcatul pentru unii oameni nu pare păcat. Lor în viața asta totul li se pare foarte normal. Ei nu cred că ar face ceva grav și aceasta este o mare înșelătorie. Ca să lupți pentru mântuire întotdeauna trebuie să fie piedici, mereu sunt ispite, neputințe, mereu o să ți se pară greu și foarte greu. Dar important e să ajungi să biruiești, cum spunea și sfânta: „Surioară, să ajungem la Golgota, acolo-i important!”. Să luptăm, să cădem, ne ridicăm și iarăși cădem și ne ridicăm. O să fie situații când zici că nu mai poți, dar aceasta este doar o părere, nu este adevărat. Te ridici din nou: „Doamne, ajută-mă, am căzut, nu știu cum să mă ridic, ajută-mă, întă­rește-mă!”. Să strigăm, să strigăm la Maica Sfântă, să alergăm întotdeauna la Maica Domnului. Pe toate acestea, sfânta mi le spunea cu cuvinte atât de adânci și atât de frumoase: „Surioară, să te rogi la Mama noastră, Măicuța scumpă a noastră, Măicuța Domnului”.

„Dacă tu poți să-i ajuți, te rog să-i ajuți”

Care este relația de acum cu sora dumneavoastră, cu Sfânta Elisabeta? Vă este dor de ea? O rugați să vă ajute? Vă responsabilizează relația cu dânsa mai mult acum?

Da. Având în vedere că am cunoscut-o și am trăit lângă ea, îmi este dor de ea, dar am bucurie știind unde este și trăiesc o emoție continuă încă la racla ei. Mă duc dimineața și vorbesc cu ea și pun obrazul de multe ori pe geamul de la raclă și-i zic: „Surioara mea, te rog să nu mă lași și să mă mântuiesc și eu, că lumea asta-i greu așa să o parcurgi, sunt tot felul de încercări, tot felul de ispite. Dar am nădejde că tu o să mă ajuți. Știu că trebuie să lupt și eu și să nu stau degeaba, că fiecare trebuie să-și mântuiască individual sufletul”. Eu știu că ea mijlocește și mă ajută și totdeauna îi simt ajutorul, dar știu că este cu mine. Îmi place totdeauna să-i spun: „Surioara mea scumpă și sfântă, te rog să ai grijă de mine”. Sunt oameni care vin și-mi cer ajutorul și mă roagă să-i spun eu, ca soră, toate nevoile pe care ei le au în viață. Merg cu toate aceste dorințe de mântuire la racla ei și mă rog acolo: „Surioară, uite, lumea-mi zice să vin eu să-ți spun, că unul e bolnav, altul are procese, alții nu știu ce au, tot felul de încercări și mă roagă să vin să-ți spun eu ție. Eu sunt mică și neputincioasă, dar dacă tu poți să-i ajuți, te rog să-i ajuți”.