O viaţă pusă în slujba lui Dumnezeu

Încheierea vieţii noastre pe acest pământ conduce automat şi la realizarea unui bilanţ al acţiunilor pozitive sau negative pe care le-am întreprins. De regulă, acest bilanţ este creat în special de urmaşii noştri care dezvăluie ce a fost bun sau mai puţin bun în existenţa noastră pământeană. A venit momentul să prezentăm pe larg care a fost contribuţia religioasă, socială şi politică a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi să observăm în ce măsură putem învăţa ceva din moştenirea lor bogată.

Solon, considerat u­nul dintre cei şapte înţelepţi ai Atenei, a fost invitat la un moment dat la curtea celui mai bogat rege din vremea lui, respectiv Cresus, care trăia în Lydia. Aici, Cresus, un conducător megaloman, l-a întrebat pe Solon într-un mod arogant pe cine consideră a fi cel mai fericit om din lume. Solon i-a oferit două exemple de oameni simpli din Atena, moment în care Cresus l-a întrerupt şi i-a spus că nu crede că există cineva mai fericit decât el în­suşi, de vreme ce este cel mai bo­gat din întreaga lume, moment în care Solon i-a răspuns sentenţios că doar după moar­tea unei persoane putem să des­coperim dacă aceasta a fost fericită sau nu. Ştim ce a urmat, Cresus a fost învins şi capturat de regele persan Cyrus, care a dorit să îl ardă de viu, însă, cu câteva momente îna­in­te ca aceasta să aibă loc, prizo­nierul i-a relatat cuvintele lui Solon şi astfel a fost cruţat (mai multe detalii la Herodot, „Is­torii“, 1, 30). Aşadar, nu putem spune cât de fericit sau, în ca­zul nostru, cât de importante au fost rezultatele vieţii unui om decât după ce acesta şi-a în­cheiat existenţa. Sunt multe e­xemple de conducători care au pornit bine - au construit oraşe întregi, au supus popoare ne­nu­mărate sau au făcut des­co­pe­riri interesante -, dar la fina­lul vieţii lor au distrus totul prin comportamentul lor lipsit de măsură (a se vedea exemplul regelui Solomon). În continuare, vom vedea care sunt aspectele principale ale contri­buţiei religioase, sociale şi po­li­tice a Sfinţilor Împăraţi Con­stantin şi Elena.

Contribuţia religioasă

Prin viaţa sa de catehumen şi botezarea pe patul de moar­te, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul împărat roman convertit oficial la creşti­nism, credinţă pe care a pro­po­văduit-o şi a încurajat-o în decursul domniei sale îndelungate. El a oferit tolerarea creş­tinismului într-un cadru legal prin promulgarea Edictului de la Mediolanum (313), a con­stru­it o serie de lăcaşuri de cult importante precum Biserica Sfântului Mormânt sau cea închinată Sfinţilor Apostoli şi a organizat primul Sinod Ecu­me­nic din istorie în anul 325 la Niceea. De asemenea, le-a returnat creştinilor bisericile confiscate abuziv de împăraţii persecutori de dinaintea lui. To­to­dată, a oferit danii bogate Lo­cu­rilor Sfinte şi s-a preocupat ca acei creştini cu o educaţie înaltă să fie primiţi la curtea imperială în posturi înalte, fapt care devenise imposibil încă din vremea lui Diocleţian şi Galerius. Ceea ce se uită însă în general aici este contribuţia avută de mama sa, îm­părăteasa Elena. Cu toate că aceasta provenea dintr-o familie modestă, tatăl ei neavând drept avere decât un simplu han, ea s-a dovedit un factor de echilibru imperios în viaţa propriului ei fiu, pe care a ştiut să îl influenţeze în mod pozitiv şi căruia i-a sădit dorinţa de a deveni creştin. Împărăteasa Ele­na se convertise la creştinism încă din tinereţe, şi acest fapt urma să aibă un caracter ho­tă­râtor în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor pe sce­na istoriei. De asemenea, ea s-a ocupat personal de des­co­pe­ri­rea Sfintei Cruci şi de înălţarea majorităţii bisericilor din Ţara Sfântă, unde a chivernisit cu bun scop darurile bogate ale fiului ei înţelept. Deşi a avut o existenţă discretă, Sfânta Îm­pă­răteasă Elena reprezintă un veritabil model de femeie creş­tină şi de mamă dedicată, iar milosteniile ei fabuloase sunt pomenite într-o serie de documente ale epocii respective.

Reformele sociale şi economice

Din punct de vedere social şi economic, domnia Sfântului Con­stantin cel Mare a constituit o perioadă excelentă în spe­cial datorită reformelor sale eficiente. În primul rând, el a asigurat stabilitatea financiară a imperiului prin introducerea monedei solidus din aur. În mod extraordinar, solidus-ul a avut o existenţă extrem de îndelungată, până în secolul al XI-lea, în timpul domniei lui Alexios I Comnenul. Moneda a înlocuit aşa-numitul aureus emis sub domnia lui Diocleţian. Astfel, Constantin cel Mare a putut să asigure eficient stabi­li­tatea armatei romane, care avea nevoie de plăţi imediate, dar şi a cetăţenilor din imperiu care se confruntau cu grave probleme economice. De vreme ce reforma sa monetară a avut o contribuţie importantă timp de opt veacuri, o putem consi­de­ra drept una esenţială în is­to­ria Imperiului Roman. De a­se­­menea, trebuie să amintim aici importanţa pe care Cons­tantin cel Mare a acordat-o dezvoltării urbanistice a marilor oraşe din cadrul imperiului. El a fost cel care a construit noua capitală a imperiului, la Cons­tan­tinopol, şi a refăcut o serie de clădiri şi monumente din al­te centre semnificative precum Nico­me­dia, Trier sau Serdica.

Reforma politică şi militară

Cu toate că a unificat imperiul sub conducerea sa prin eliminarea succesivă a tuturor adversarilor politici, Sfântul Constantin cel Mare era con­şti­ent că urmaşii săi nu aveau cum să fie mulţumiţi dacă nu exista o împărţire ulterioară. Era dificil pentru un singur om să conducă un imperiu atât de vast. De aceea, el a împărţit imperiul în trei regiuni pentru a deservi astfel nevoile ur­ma­şilor săi şi ale populaţiei statului roman. În plus, Constantin cel Mare a reformat armata, introducând simboluri creştine de luptă (labarum), dar şi o ru­gă­ciune comună interesantă, prin care încerca să provoace o unificare religioasă a celor aflaţi în cadrul serviciului militar. Trebuie să remarcăm aici şi cuceririle sale importante prin care a determinat Im­pe­riul Persan să se limiteze la propriile graniţe teritoriale. De asemenea, a îndepărtat pericolul sarmat de la malul Du­nă­rii şi a reuşit să transforme une­le populaţii, în special din zona germanică, în aliate ale imperiului, oferindu-le ajutor economic şi politic ori de câte ori acestea erau ameninţate de alţi confraţi dornici să se răs­coale împotriva stăpânirii romane.

O domnie stabilă

Domnia Sfântului Constan­tin cel Mare poate fi caracterizată într-un singur cuvânt: stabilă. Perioada în care a condus frâiele Imperiului Roman a fost una plină de echilibru, justeţe şi pricepere. Împăratul Con­stantin cel Mare reprezintă, prin personalitatea complexă şi rezultatele sale imense, un veri­tabil model pentru fiecare creştin al zilelor noastre şi în special pentru cei care vieţuiesc în lume. Cu toate că a avut de înfruntat adversari dificili (Ma­xentius, Licinius), probleme a­proa­pe imposibil de rezolvat (erezia ariană), o situaţie economică încă nerezolvată şi o armată care era neplătită de timp îndelungat, Sfântul Con­stan­tin cel Mare, ajutat şi de sfaturile preţioase ale mamei sale, Împărăteasa Elena, s-a do­vedit un om înţelepţit de Dum­nezeu şi constituie o icoa­nă a vieţuirii întru Hristos.