„Oamenii arhivă” din Lopătari, un fost golf al Mării Tethys

Rătăcirile prezentului ne ruinează, ne golesc de înțelepciune, ne anulează tradiția care, așa cum spunea Octavian Goga, „este osatura unui popor”. Ne oferă în schimb „rețete” pentru succes care, în realitate, ne sărăcesc și mai mult, ne debusolează, făcându-ne să ignorăm sufletul, tezaurul cel mai de preț al vieții. Din fericire, prin unele sate mai există încă păstrători ai informațiilor și vechilor tradiții, adevărate „arhive vii”, cum este cazul celor din localitatea buzoiană Lopătari, care prin dragostea lor pentru trecut, adevăr și frumos fac ca noi să nu murim, ci să ne naștem din nou, în fiecare clipă în care îi ascultăm.

O călătorie în ținutul Lopătarilor din județul Buzău te adâncește în taină și te face contemporan cu începuturile lumii. Numai indiferent fiind poți trece nepăsător prin zonă și nesimțitor al duhului care lucrează aici încă de la Facerea lumii. Numai subjugat total de „zeul” telefon poți ignora fru­musețea jur-împrejurului, misterul, bogăția și dragostea oamenilor pentru statutul lor de munteni liberi, moșneni din tată-n fiu, care-și mărturisesc bucuria pentru viață și credința față de Dumnezeu prin bisericile lor și prin păstrarea tradițiilor, legendelor și seninătatea sufletelor în care rodește lumina Tabo­rului. În mijlocul acestei comunități trăiesc adevărate arhive vii, adică oameni care ­păstrează, poartă și transmit viitorimii elemente de patrimoniu identitar, cu mare dragoste, ­bucurie și chiar jertfă uneori, pentru ca acestea să nu se nean­tizeze, ci să dăinuie până în veacul vecilor.

Inspirată de Cel ce Este

Despre aceste „arhive vii” este greu să vorbești sau să le descrii în cuvinte tezaurul pe care îl conservă. De aceea, te limitezi a le consemna scurtele străfulgerări ale gândurilor, încercând să „prinzi” chipul înveșnicit al secundei în cel trecător al veacurilor și să te faci pe tine, la rându-ți, martor al adevărului mărturisit de ei.

Doamna Elena Moroianu este învățătoare pensionară din Lopătari, „colecționară de tradiții locale”, cum se recomandă. Domnia sa păstrează ceea ce este ­autentic, ceea ce i-a încântat copilăria și i-a rămas puternic întipărit în suflet. De aceea crede că pasiunea dânsei „vine de Sus”. Are peste 60 de ani de când „arhivează” adevărurile zonei.

Din legendele auzite a aflat originea numelui satului, care ar proveni fie de la „meșterii lopătari, de la cerbii lopătari, de la focurile vii, fenomen înregistrat la UNESCO, sau de la unul dintre cei trei conducători de oști remarcați în bătăliile care s-au dat pentru apărarea cetății ­învecinate de la Vintilă Vodă și a împrejurimilor”.

Pentru activitatea desfă­șurată în domeniul păstrării tradițiilor, în decursul anilor a primit diplome, premii, distincții, precum: Ordinul „Meritul Cultural” semnat de președintele de atunci al țării, Nicolae Ceau­șescu, Diploma de Excelență acordată de Ministerul Culturii și al Cultelor, Premiul I pe țară și titlul de laureat cu elevii de la clasele II-IV și multe altele. Dar poate cea mai ­reprezentativă carte de vizită pentru lopătăreni a reprezentat-o formația de dansuri a Perțarilor, adică a familiei Perțea, „alcătuită din patru ge­nerații, cei mai în vârstă având între 60 și 80 de ani, toți frați, după care au urmat fiii lor, opt perechi de 16 persoane, fete și flăcăi din «horă», și copiii din învățământul primar. În total, 85 de dansatori, cu care am obținut numeroase premii în concursurile care se organizau pe vremea aceea. Eu am adus în scenă hora, muzica, pasul specific satului nostru, costumele, pentru care am făcut o adevărată pasiune colecționându-le, obiecte cu influențe din Ardeal, Cislău și Muscel, realizate din lână, cusute în arnici. Astăzi, acestea se mai păstrează doar în lăzile de zestre și prin formațiile de dansuri ale copiilor. Prin toate exprimările tradiționale ale locuitorilor din zonă, și nu numai, se comunică informații, mesaje, care vin de la Dumnezeu. Eu simt această legătură cu Acel Nevăzut. Cândva, trebuia să prezentăm un spectacol cu grupul Perțarilor chiar în ziua de Paști. De aceea, am mers la unul dintre ei mai în vârstă. Omul tocmai venise de la biserică. În viața mea nu am simțit mai mult ca atunci curăția acestui bătrân, care se purificase prin Sfânta Împărtășanie. Era primenit, îmbrăcat în alb, ca un înger. După abstinența Postului Mare, bărbatul a luat cavalul și a început să cânte dumnezeiește, cu atâta sensibilitate și trăire, făcându-mă să viețuiesc și eu tainic în Sfânta lumină a Paștilor. Pentru mine, Dumnezeu este o putere, o forță a binelui. Poate și de aceea există o vorbă: «Te vede Dumnezeu!» Sau alta: «N-ai nici un Dumnezeu!» Pentru mine El Este cel ce Este. Am trecut multe praguri în viață, care m-au făcut să mă apropii de El. Și-I simt de fiecare dată ajutorul. În familia mamei mele au existat preoți, cântăreți la strană. Mama când torcea începea să cânte. Și mie mi se părea că vorbește cu Dumnezeu. Relația pe care o am eu cu Cel Nevăzut o traduc în felul meu. Adică simt că trebuie să-l ajut pe cel de lângă mine. Să-i fiu alături, cu un gând bun, cu o vorbă potrivită, cu o privire sau cu un ajutor material, în momentele lui de cumpănă”, ne mărturisește doamna Moroianu.

Un altfel de „bădița Vasile”

Un alt „arhivar” al zestrei lopătărene, cu colecții de cărți, reviste, pietre, documente, fotografii etc., este învățătorul și ghidul Ion Zota, om în pragul pensionării. Mai bine de 45 de ani a slujit la catedră, din vocație, deși apropiații îl vedeau mai degrabă avocat.

„Și Iisus a fost Învățător! Evident, nu mă compar cu El. Eu sunt mai degrabă un «bădița ­Vasile» sau un «domn Trandafir». Din această vocație a izvorât și pasiunea pentru istoria și tra­dițiile zonei, pentru tot ce înseamnă reper identitar. Născut în acest sat, am considerat că este de datoria mea să-i devin și dascăl”, ne mărturisește domnia sa.

De la dânsul am aflat povestea câtorva jaloane identitare ale satului Lopătari. Mai întâi de toate ne-a vorbit despre oamenii locului, munteni primitori și liberi, „niciodată clăcași ori rumâni, ci numai moșneni. Pe timpul lui Mihai Viteazul, ei își făceau datoria apărând țara. De aceea, după Revo­luție, când am fost primar, am reînființat «Obștea moșnenilor lopătăreni»”. Apoi despre câteva locuri care definesc identitatea satului, precum „focurile vii”, de unde și originea cuvântului „Lopătari”, pentru că „lap”, un radical tracic, însemna „foc nestins”. „Deci, noi ne numim «locuitorii de lângă focul nestins»”, ne mărtu­risește domnul învățător. „În anii 105-106, un istoric, care însoțea cohortele romane în Dacia, consemna existența unui drum care trecea pe aici și care se numea «Valea Lapadar», pe care romanii l-au străbătut spre Transilvania, impresionați de focurile care ardeau continuu la suprafața pământului. Această mărturisire eu o consider primul act de atestare a satului Lopătari, nume existent și în Maramureș, sub forma Lap, Lămpău, Lampadar, deși acolo nu au ajuns niciodată romanii. Documentar, satul este atestat la 12 septembrie 1579, într-un act al domnitorului Micnea Vodă cel Rău, rudă cu doamna Chiajna. Satul exista însă de pe vremea lui Vlad Vodă Vintilă, singurul voievod buzoian, care și-a ridicat în apropiere și o curte domnească. Soția lui era din Vintilă Vodă. Există în zonă și un «Pod al Muncii», în realitate «Podu’ Monci», nume preluat de la cel al unui mercenar sârb omorât în locul respectiv. Satul mai este menționat pe vremea lui Neagoe Basarab, în timpul războaielor cu tătarii, unde apar numele Lopătărea, Manea și Goidescu, căpetenii ale voievodului, după care s-au numit satele și munții din jur, primiți în dar de ei din partea domnului. Fiind foarte apropiați de Mân­zălești, trebuie pomenită și Mănăstirea Găvanu, unde în timpul Revoluției din 1821 turcii i-au măcelărit pe boierii buzoieni, cei mai mulți greci, care căutau refugiu acolo. Pe la 1848, trăia aici învățătorul Niță Șolea, elev al lui Dionisie Romanov, de la școala de la Buzău. El a fost participant la Revoluție, motiv pentru care a fost condamnat. Din această cauză, doi ani școala din sat nu a mai funcționat. După revenirea lui din arest, cursurile au fost reluate. După aceea, în timpul Primului Război Mondial, la Lopătari exista o asociație a femeilor lopătărene care, în mod straniu, se numea «Asociația Vrăjitoarelor». Ea era formată din mari doamne, precum Beșliu ori Enăchescu, care activau pe lângă primarii și oamenii de vază ai zonei și care cunoșteau toate potecile, toate căile și pe ciobanii din munți. Cu sprijinul lor, ofițerii români fugiți din lagărul de la Târgu Jiu au trecut peste munte pe aici, spre Vrancea, pentru a ajunge pe linia frontului, la Mărășești. Din acest motiv, un oarecare Vasilichia a fost condamnat și împușcat, iar primarul din Lopătari, Constantin Albu, condamnat și el la moarte, a scăpat datorită încheierii războiului. În timpul celei de a doua confla­grații mondiale, pe o hartă militară veche, prost întocmită de Marele Stat Major, era men­ționat un drum care trecea prin Lopătari spre Brașov. Pentru a nu se întâlni cu sovieticii, nemții, în retragere, au venit pe acest drum, urmăriți de ruși. Domnul Beșliu, care mi-a fost profesor și mie, știa nemțește și, la Munții Cosari, a înfipt un indicator în limba ­germană, pe care a scris: «Berlin 3000 km». Astfel i-a trimis pe ruși pe valea spre Scorțoasa-Berca, ­evitând întâlnirea cu nemții, care ar fi însemnat un măcel. În zonă rămăsese mult armament, cu care se jucau copii, și din această cauză mulți dintre ei s-au rănit sau au murit. Mama, spre exemplu, dădea mâncare la păsări într-o cască nemțească!

În afară de «focurile vii», mai avem în zonă doi trovanți, care de fapt sunt pietre de hotar, formați înainte de apariția Munților Carpați, care s-au ridicat deodată cu aceștia pe crestele lor. Este vorba de «Bolovanul Greului», în satul Pestrițu, semn de hotar între comunele Chilii, Lopătari și Brăiești, și de «Piatra Mortatului», o formațiune stâncoasă aflată la o altitudine de 1.093 m în satul Ploștina (ploscă, loc cu apă multă), care și aceasta este tot semn de hotar”, ne spune domnul Zota.

Sarea și rugăciunea unui dascăl

La intrarea în Lopătari, venind dinspre Buzău, pe partea dreaptă a șoselei, există „Malul cu sare”, de o vârstă cu Carpații, și „Grunju”, din satul Mânzălești, o ridicătură stâncoasă albă, din tuf vulcanic. Istoria acestor formațiuni ne-a lămurit-o tot domnul Zota:

„Aici, spre Lopătari, exista ­cândva un golf, din care s-au retras apele Mării Tethys. Acești ade­vărați munți de sare pot aproviziona Europa vreo 80 de ani. Cu decenii în urmă s-a încercat valorificarea zăcământului, dar fiind sare gemă, cu mult pământ în compoziție, s-a renunțat. În primii ani de comunism, prin «Planul Valev» (un proiect de organizare economică a țărilor comuniste est-europene, propus în 1964 de către economistul sovietic Emil Borisovici Valev, contestat de România, căreia îi revenea doar rolul de țară preponderent agricolă, n.n.), se urmărea construirea unei căi ferate Mânzălești - Boboc - Lopătari, pe care urma să se transporte sarea spre un combinat unde trebuia să fie prelucrată. Lucrările începuseră încă înainte de al Doilea Război Mondial, dar au fost abandonate. În cele din urmă a căzut și planul Valev, iar Malul a rămas așa cum se vede și astăzi. Iar la Meledic există cea mai mare peșteră în sare din Europa, și a doua din lume, după una din Israel. Toate aceste realități fac parte din creația lui Dumnezeu. El le știe pe toate și cred că unele din cunoștințele mele au fost puse în mintea mea tot de El. Nu există nimic întâmplător, ci «in Templum». Adică «prin grija lui Dumnezeu», pentru că asta înseamnă «întâmplător». Dumnezeu ne ghidează mintea, ne orientează, și dacă noi nu pricem ce vrea El, este doar păcatul nostru. El ne iartă, pentru că este singurul care poate să ierte. În tot acest proces, sensibil și discret, cred că rugăciunea este esențială. Eu nu știu multe rugăciuni, dar gândesc de fiecare dată una când îmi fac sfânta cruce: Doamne, Dumnezeul Meu, iartă-mă pe mine, păcătosul, și ajută-mă să nu greșesc, cu fapta sau cu gândul”, ne mai mărtu­risește domnul învățător Ion Zota înainte de despărțire. Un om care depozitează în mintea sa un adevărat tezaur local și care își dorește ca elevii lui să simtă că „sunt botezați creștini și că în certificatele lor de naștere scrie că sunt ortodocși români”.